De-ale limbii, prin regat

Deși mă pretind a fi o bună vorbitoare a limbii engleze, mi s-a întâmplat de multe ori, să mă uit precum curca-n lemne, când un interlocutor oarecare, din diverse regiuni ale UK, încerca să-mi spună oarece. Nu-nțelegeam nimic, iar expresia fățăliei îmi trecea, gradat, de la atenție mărită, la interogatoare și în cele din urmă la resemnare. Am trecut rând pe rând de la „Pardon/Sorry” (Scuze!), la „Speak slowly please! (Vorbește rar, te rog!)” apoi la „English please! ” (Engleză, te rog!). Acum, m-am șmecherit. Când se pune de-o bârfă mică și nu-l înțeleg pe cel ce-mi vorbește, pun fața de Arina foarte atentă, tuflesc din când în când câte un „Ooo”, „Iee”, „Realy?”, „Îhî” și m-am scos.
Discuțiile oficiale sunt de cu totul altă factură și, în general, se folosește engleza literară, ceea ce simplifică mult lucrurile.
Dar, cel mai interesant este cum englezesc românii limba engleză.
Astăzi dimineață, la serviciu, așezată confortabil, zdrobeam foarte conștiincioasă niște biluțe la Candy Crush Jelly Saga, că, deh, dacă joacă toată lumea, eu ce-oi avea, oi fi mai cu moț? Așa cum spuneam, chilăream de zor biluțe, fără a da mare importanță la ceea ce se întâmpla în jurul meu, ignorând total discuțiile din preajmă. Toate bune și frumoase până când clapacioacele din dotarea proprie și personală a delicatului meu aparat auditiv au captat o replică, pe care aș asemăna-o cu o aplecare bruscă de face să-ți pocnească cusătura de la turul pantalonilor și te lasă cu pardonul despuiat, supus privirilor mai mult sau mai puțin hrăpărețe.
„O zis nâărsu! ”
Ei, ne-am englezit frate iepure! Nu mai spunem asistentă, spunem în englezește, nărsu sau, în funcție de situație, nărși. Un âă lătrat, scuipat cu ciudă afară din gură. Nu știe să vorbește satisfăcător românește, dar inăvează, dăzvoltă, contribăie la îmbunătățirea vocabularului.
Mintea mea bolnavă a asociat automat cuvântul pocit „nâărsu” cu o arătare înfricoșătoare.
Vedeam cu ochii minții o bahanghină negricioasă, greoaie, cu cap de hidrocefal, ochi bulbucați de constipat, care screme pe căcăstoare să scoată un guliman chinuit, o barabulă de nas roșu cu doi negi suprapuși în vârf, o gură ca ventuza de desfundat buda, din care se scurg spre-n afară dinții adunați cu grebla. Chica, de culoarea vântului turbat, tresaltă la fiecare pas, creând emoții mari păduchilor adunați în ciucuri, strânși unii-ntr-alții, hotărâți să reziste cu stoicism, să nu-și părăsească viitoarele odrasle, casa și locul de muncă. Calcă-ndesat, cobâlțăindu-și mâinile, iar osânza de pe cele cinci rânduri de burți tremură ca o piftie de porc stătută. Ghearele de la mâini îi sunt ca niște cange și scrijilă pe perete, precum câte-o profesoară dilie cu creta pe tablă. Tălpile goale-i plescăie pe parchet, iar greierii din călcâie s-au refugiat între degete, hotărâți să facă plângere la Curtea Europeană a Drepturilor Greierilor referitor la condițiile grele de trai. Cască gura să articuleze ceva dar, înainte de-a apuca, un vălătuc de pucioasă i se prăvăleste-n afară și…
„Arina, mergem la o țigară?”
Lângă mine e o păpușică de femeie.
„Nâărsule, nâărsule, cum mi-ai năruit tu mie fantezia… ”
„Poftim? Nu-nțeleg! ”
„Hai nâărsule afară, la o mahoarcă și-ți povestesc. „

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *