Hai acasă, hai în copilărie!

Sus, pe șifonier, stătea ciorchinele de banane. Le cumpărase tata de verzi, iar mama le cocoțase acolo, „să se coacă”. În fiecare dimineață, mă uitam cu ochi doritori. S-or mai fi îngălbenit vre-o leacă? Dar ele, încăpățânate, parcă se vorbiseră să-și schimbe culoarea numa-n ziua de Crăciun.
Tata, trezit cu mult înaintea mea, mă privea prin ușa deschisă și mă mânca din ochi de dragă. Eram o mânuță de omuleț somnoros, în pijamale, cu privirea-i atârnată de banane. Întindeam fârnuța cârnă spre ele și amușinam încercând să descopăr aroma dulce de banană coaptă. Nimic! Așteptarea devenea din ce în ce mai apăsătoare cu cât se apropia ziua de Crăciun.
– Bată-le Dumnezeu de drăcovenii Arinuță! Hai că ți-a făcut tata lapte cu căcăuță.
– Da’ dacă mănânc, îmi dai banană de sus?
– Hai să-ți dea tata o bănănuță coaptă din frigider!
– Nu vreau! Vreau de-aia de Crăciun, de-aia de sus!
– Sunt la fel măi tăticule!
– Nuuuu! Aia de sus e mai bună.
Cu chiu cu vai, mă convingea bietul tata să merg să mănânc.
N-am înțeles niciodată atracția mea pentru bananele de sus de pe șifonier, care inevitabil se coceau de Crăciun, dar ceea ce pot spune cu mâna pe inimă este că acelea sunt cele mai gustoase banane.
Vacanță fiind, iarnă, zăpadă, multă zăpadă, puzderie de copii de vârste apropiate cu a mea, nu mă prindea vremea prea mult prin casă. Bulgăreală, oameni de zăpadă, cazemate, îngerași pe zăpadă, săniuțe, patine, saci de plastic umpluți cu zăpadă, derdeluș, trenuleț de săniuțe, mozoluri, tăvăleală prin zăpadă, strigăte, iureș, bucurie, mănuși prinse cu sfoară una de alta, sfoară petrecută prin interiorul paltonașului de la o mânecă la alta, fulare pierdute, țurțuri adunați pe la streașină, pe care-i sugeam cu nesaț în caz de sete, și multe, multe bucurii înghețate care mi-au fericit vacanțele de iarnă și copilăria.
– Arinaaaa! Vino la masă!
– Da’ dacă vin, mă mai lași?
– Hai sus și nu mai comenta atâta.
Bombănind, intru-n casă. Mama mă ia în primire.
– Uite-te la tine cum arăți! Ești udă până-n chiloți! Dă tot jos de pe tine, treci și te spală, vii la masă și-apoi stai în casă.
– Da’ ce, ce… Nu vreau!
– Tacă-ți fleanca! Vrei să te-mbolnăvești și să-ți fac iar penicilină? Dă-i drumul la baie imediat și să nu-ți aud gura.
Când mama devenea categorică știam că era bine să mă execut. Nu de alta, dar mă tăia de la porția de alinturi pe acea zi, dacă se supăra pe mine. Și-apoi, o dădeam la pace cu tata și tot ieșeam afară, după ce stăteam la masă cu ai mei.
Îndesată ca gânsacu, îmi căutam câte ceva de lucru pe langă tata, să mă mâțâi la el, că vreau afara iar. Scenariul era cunoscut și arhicunoscut de ai mei, dar mă lăsau să-mi joc rolul de șantajistă sentimental. Cu acordul tatei, mă echipam de-o nouă rundă pe-afară.
– Ta-tu care-ți caută atât în coarne… Vezi cât stai cotlițaucă pe-afară. Poate vii iar udă pân’ la piele c-apăi ț-oi da eu de cheltuială…
O șterg repede pe ușă, fără comentarii, nu de alta, da’ am scăpat iar la zăpadă.
După vreo două ceasuri de omăt aud din nou vocea mamei strigandu-mă:
– Arina, copilă vino până-n casă!
– Da’ ce, ce… nici măcar nu-i întuneric.
– Iar comentezi? Doamne, ce copil…
Intru-n scara blocului si mă învăluie un miros dulce de vanilie și portocală. Bag capul pe ușă pregătită, cu toate vorbele din dotare, să-mi apăr dreptul la bucuriile zăpezii.
– Frate-miu dacă-i mai mare poate să stea cât vrea afară, iar eu pentru că-s mai mică, nu? Ce dacă-s mai mică, îs și proastă?
Tata, așezat comod în fotoliu, își stăpânea cu greu râsul. Își cobora ochelarii în jos pe nas și mă privea pe deasupra lor, iar ochii lui mari, verzi, se umezeau:
– Combatantă, nu glumă! Măi zgâtie, ai un metru și-o peniță, da mielița-ți merge continuu.
Mă duc și-l pup repede, că mi-e drag rău. Din bucătărie apare mama.
– Gură bogată, ia tava asta cu plăcinte și cozonac și du-le titirezule afară la copii să vă-ncălziți mânuțele și să vă-ndulciți suflețelele. Să ziceți „bogdaproste” să facă Maica Domnului parte tuturor celor duși.
Apuc să ies în fața blocului cu tava-n mâini.
– Haide-ți măi c-a făcut mama lu’ Arina plăcinte, strigă unii.
Ne adunăm cu toții în jurul tăvii și ne-nfruptăm din bunătățile aburinde.
***
Deși au trecut mulți ani de-atunci, tata a plecat să se odihnească sub brazdă, pe mama n-o mai țin mâinile să frământe aluat, iar eu am plecat pribeagă pe pământ străin, păstrez într-un cotlon al sufletului amintirea acelor vremuri. Răsună ca ieri strigătele vesele din nămeți, se simte mirosul dulce-aromat de poale-n brâu și cozonac cu nucă, se-aude glasul blând dar autoritar al mamei și mă văd scăldată în privirea verde, plină de dragoste a tatei.
Amintirile sunt singurele pe care le purtăm cu noi oriunde am fi și nu ni le poate lua nimeni.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *