Amplasarea și mărul buclucaș

Și-mi promisesem că n-o să mai prindă Crăciunul printre străini. Dar, din nefericire, și anul ăsta m-au apucat sărbătorile departe de casă, departe de cei dragi sufletului meu. Deși am pus de sarmale, fripturică, salată de boeuf, ascult colindele lui Hrușcă și mi-am oferit pe post de propriul Moș Crăciun cam toate cadourile pe care și le-a dorit inimioara mea, Crăciunul nu e Crăciun aici, nu e o simfonie de sentimente și arome ca acasă.
Acasă, în draga și iubita mea Românie, sărbătoarea Nașterii Domnului Iisus are o magie aparte, inimitabilă.
***
În toată bătătura de creștin, lucru-i în toi.
Nea Culiță, vecinul bunică-mii, abia ce-a tăiat porcu’ și-acu-l pârlește. Țața Aglăița, de peste gard, se războiește cu nepoții, care i-au șutit ligheanul cel bun, emailat, în care ținuse cârnații înainte de-ai pune la afumat, s-au tuflit cu poponețele în el și-și fac vânt cu tălpile s-alunece la vale-n uliță. Nenea Costică, roșu la față ca un rac, pasă-mi-te că s-o fi cinstit cu ceva licoare bahică din producția autohtonă, suduie de zor un motoraș îndărătnic, ce nu voia să pornească, pe care-l montase el, inovator de felul lui, la manivela mașinii de tocat carne, că poate-o reuși, fără mare osteneală, să umple mai repede mațele de cârnați. Hop apare și nea Ticuță, din fundu grădinii, nădușit și bate-n ușa bucătăriei bunică-mii.
– Mamă Lină n-ai vreo pungă de sare-n plus? Nu-ș cum o socotit fimeia asta a mea, că nu-mi ajunge de sărat toată carnea și nu m-aș mai duce acu’ pân’ la cooperativă.
– Am Ticuță mamă, cum să nu.
– Ți-o plătesc!
– Lasă măi băiete, că nu s-o sfârșât pâmântu’ acu’ pentru trii linguri de sare.
– Săru’ mâna! Bogdaproste!
– Să-ț fie de folos! Mergi cu bine!
Ca-n fiecare an, de ce-ar fi fost anul acesta o excepție, mișunam toată nepoțimea prin ograda bunicii. Băieții își disputau de zor o ureche de porc, pe care tata taman o scosese de la afumătoare, iar fetele își pregăteau corul de colinde. Numai eu, tăhuie, mă tot holbam în livada de lângă casă, la mărul sântilesc. Nu știu cum, dar drept în vârf, pe undeva pe la nivelul acoperișului bucătăriei, pe-o cracă subțire cât mâna, ochisem un măr auriu. Mă tot socoteam cum să-l fac să cadă. De urcat în copac nici nu putea fi vorba, că era înghețat și plin de zăpadă.
Am încercat să scutur copacul. Pace! Am tot făcut bulgări de zăpadă și-am aruncat spre măr. Să-l nimeresc, neam! Cu cât mă străduiam mai mult, cu-atât mă-nverșunam. În lupta mea acerbă, nici n-am băgat de seamă că toată curtea-și lăsase îndeletnicirile și mă urmărea pe mine, cum mă răfuiesc cu mărul.
– Vino măi Arinuță-n casă. Are bunica un pod plin cu mere. Nu te mai chinui cu pipernicitul ceala. O fi înghețat!
– Nu! Pe-ăla-l vreau!
– Ei, mamă, zice tata către bunica, dacă și-a pus în cap că ăla-i trebuie, n-o mai întorci. N-ai un arac, vreun par ceva, c-altfel aici ne prinde mâine.
– Am Ioachime, cum nu, mamă.
Zis și făcut. Îi dă bunica aracul tatei, iar tata gata să-mi doboare trofeul. M-am proțăpit lângă el și l-am tras de mână.
– Nu-i corect! Eu l-am văzut prima, i-al meu! La bunica-n pod aveți mere câte vreți. Ăsta-i al meu!
Tata se uită la mine nedumerit preț de o secundă, apoi pufnește în râs.
– Ai, da’ arțăgoasă mai ești duducă. Noroc că nu-i mamă-ta aici că-ți făcea capul dâmburi. Ia poftește de muncește de-ți ia mărul!
Și, nici una nici două, îmi propti în mână aracul. Greu a dracu’ de stăpânit ditamai parul, dar, ambițioasă, nu m-am dat bătută. După multe încercări, când auditoriul aproape se plictisise de povestea mărului solitar, vânat cu stoicism de-un chopchil îndărătnic, nu-ș cum pocnesc cu aracu printre două crengi, drept în măr și ăsta zboară din copac.
– Ha, ha, dar n-apuc să mai hăhăi încă o dată că se-aude poc, tronc și văr-miu cel mai mic, Găbiță, inima bunicii, pornește să ragă…
Satana de măr, înghețat desigur, așa cum spusese bunica, a zburat din copac, direct în mijlocul frunții lui Găbiță, ăsta în urma trosniturii a căzut în fund și s-a pus pe orăcăit.
Asta ca asta, dar aproape instanteneu, în locul impactului, i-a crescut un coșcogeamitea cucuiul, de ziceai că-i un corn care stă să erupă.
Bunica i-a tot pus comprese cu zăpadă lu’ bietu Găbiță, dar spurcăciunea de cucui era tot țuțuroi în frunte.
După ce dramatismul situației a fost depășit, bunica-i îndesă căciula pe cap lu’ Găbiță.
– Accident, accident, d-apăi și tu ești c-o bucat’ de vină. Cin’ te-o pus să-ți scoți căciula de pe cap? Dac-o aveai, mai muia din pălitură și n-ai fi aratat acu ca tauru ciunt a lui Coculeana Șchiopu din capătu satului.
Atât i-a trebuit bietului copil. Un ropot de răgete sughițate s-a pornit în avalansă spre urechile noastre.
– Nu boci degeaba acu’, că te cârpesc!
– Tot pe mine? Io și pălit și ocărât și-acu vrei să mă și cârpești, protesta Găbiță. Pe Arina de ce n-o sfădești, că ea-i vinovată?
– Las’ că pe ea o răfuie mă-sa! Da’ pe tine, măi dragu’ bunichii, cine te-a pus să stai în calea mărului?
Găbiță se oprește din protestat, cugetă câteva clipe…
– Da ce, eu am știut că vine?!…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *