Lupchii măi, dau lupchii!…

Rareori mi-am petrecut vacanțele de iarnă la Borca. Vara, în schimb, acolo era raiul meu. Lili, vară-mea, era de-o vârstă cu mine și ne înțelegeam grozav de bine. Cât era ziua de mare, nu ne prindea mătușă-mea prin casă. Eram ba pe munte, pe Fundoaia, la strans de fragi, bureți sau flori, ba în parchet, la cules de zmeură, ba la afine, în Cristișoru, la cosit și la strâns de fân în Puciosu, cu tata și cu nenea Mihai, fratele tatei. Când ne strângeam mai pe lângă casă, ne prindea vremea la pescuit, la scăldat sau la cules de alune. Vacanța de vară trecea ca-ntr-o zi și cu durere-n suflet trebuia să-mi iau rămas bun de la haiducie și să mă întorc acasă, la Piatra Neamț.
Iarna era mai dificil. Eu, deh, mimoză delicată, cu asfaltul întipărit bine pe tălpi, nu eram prietenă tare cu vremea vitregă din vârful muntelui. Dar cel mai mult mă enerva buda din fundul curții. Noaptea, pe viforniță, să-ți sufle vâjgul pe la pardon, nu-i tocmai plăcut. Dar, cu toate astea, am trăit experiența numită iarna la Borca.
Eram în bucătărie. Eu și Lili coșmonite într-o pătură, pe pat, tata și nenea Mihai în fața sobei. Focul duduia. Dintotdeauna mi-a plăcut mirosul de lemn ars. Pe plită, aburea o ulcică cu vin fiert, iar scorțișoara și cuișoarele din el parfumaseră încăperea.
Amandouă eram numai urechi la povestirile celor doi frați.
– Mai ții minte Mihăiță frate iarna lui ’48, aia cu omăt cât casa?
– Ehee, ne-a luat ceva vreme de-am reusit să ieșim din casă.
Afară se-auzea Fifi, cățelușa din curte, lătrând din toate puterile.
– Da’ ce-i Mihăiță, ce bate cățaua așa tare?
– O prins miros de sălbăticune.
Hauuu, uuuu, uuu se auzea în întunericul de-afară.
De undeva, de departe, răsunară voci strigate-n noapte.
– Haiaihaaaa! Lupchii măi, dau lupchi-n sat! Săriți măi! Dau lupchi-n sat!
– Mihăița, adă furca și săcurea din grajd, io aduc toporul de la tăietor!
Tata a întors privirea, de obicei blândă, înghețată spre noi.
– Să nu vă clintiți din pat! Să nu vă pună păcatul să ieșiți din casă! Arinuță, ai înțeles?
Am dat din cap a aprobare. Eram speriată. M-am înghesuit în Lili, care și-a petrecut o mână peste umerii mei și mi-a șoptit:
– Nu te teme, ești în casă. Nu intră-n casă. Pădurea-i la o azvârlitură de băț. Tot timpul coboară iarna lupii sau urșii în sat după mâncare. Anul trecut ne-au rupt o oaie, iar lui Ion de-alături i-au omorât junca.
Lili îmi tot spune, dar eu sunt cu urechile ciulite la ceea ce se întâmplă afară. Toate foșnetele și bufniturile le percep înzecit, mintea mea de copil speriat le deformează și le exacerbează.
Aud o zdupăială, o secundă un vuiet și-o bufnitură. Fifi schelăie.
– Dă-i Ioachime cu furca, că-mi omoară cățaua!
– Na-ț trăsni-te-ar de lighioaie!
Hauuuu, hau, hau, hau se aude urletul de-afară îndepărtându-se.
– Trăiește?
– Da, Mihai, da-i ruptă!
– Iote-a dracu’ haită, dă târcoale la grajd acu.
Le-am auzit măselele bocancilor scârțâind pe zăpadă. Se-ndreptau spre grajd.
Toate îmi zburaseră din minte. Mă gândeam doar la Fifi. Cât de rănită este? Cât de tare o doare și nu-i nimeni s-o mângâie? Dacă rămâne fără sânge și moare? Dacă vine alt lup și-i pune capătul? Cum s-o las afară, rănită, în gura lupilor?
– Mă duc s-o aduc pe Fifi-n casă!
Lili se uită năucă la mine. Mă prinde de mână și-mi spune în șoaptă:
– Arina, sunt lupi afară. N-avem voie să ieșim din casă.
– Mă duc s-o aduc pe Fifi!
– E-ntuneric afară și nici nu știi unde-i căzută!
– Mă uit cu lanterna!
– Treaba ta! Se supără nenea Ioachim pe tine. A spus să nu ieșim din casă.
Cât m-am tot întrebat de Fifi, cât ne-am tot bălăbănit noi două, cât am mai stat eu în cumpănă, o fi trecut ceva vreme. Ușa bucătăriei s-a deschis și-au intrat, aducând cățelușa în brațe. Blănița de după cap până spre lăbuța stângă era smulsă și-i atârna pe-o parte, iar după ce-au cusut-o, am văzut că șchiopăta de-o lăbuță din spate.
– Fetița tatii fetiță, cum s-a aruncat ea la gâtul lupului să-l sfârtece, o dezmierda ținând-o în poala. Să te faci bine, tată, că ești cățel vrednic și viteaz.
– Nu te-o înspăimântat, tata? l-am întrebat privindu-l în ochi.
– M-am temut o leacă, măi tăticule, că tre’ să fii nebun să nu te temi. Dar înspăimântat, nu. Fiarele pădurii coboară-n sat, pe iarnă, ca să-și astâmpere foamea. Fură de-ale gurii ș-apoi pleacă. Arinel, dragu’ tatii, să te-nspâimănte, nu lupchii pădurii, ci lupchii cei cu două picioare și chip de om. Aceia de-i întâlnești în viață tată, să-i ocolești sau să-i stârpești, că-s cele mai rele și mai hulpave lifte de pe fața pamăntului.
***
– Lupchii măi, lupchii la țară! Săriți măi, s-o apărați!
Latră câinii credincioși de-atâta vreme în Piața Universității, s-aprind văpăile de avertizare prin munții, dealurile și văile învecinate, lupchii au dat năvală în biata Românie. Așa cum îmi spusese tata: nesătui, hulpavi, îmbăloșați, mușcându-se unul pe altul și-mpreună trupul țării, cu gurile largi căscate ca niște hăuri fără fund, gata să-nghită întreg pământul, să-l borască și să-l înghită iar. Lupchii cu două picioare cu chip de om care s-au puit și-au scos lifte mai păgâne decât ei, ce-și sfârtecă mama și tatăl, numai din plăcere.
Au supt sângele pădure al țării, i-au smuls pletele de Bărăgan, mândrețea Europei, au căutat să-i scobească măruntaiele și să le vândă la preț de nimic samsarilor de organe, i-au înstrăinat și sfârtecat veșmintele de fabrici și uzine, i-au ars, scufundat și terfelit mândrețea de conduri flotă. Iar acum, acum, au legat-o cu sârmă ghimpată de mâini și de picioare și-o clatină s-o doboare, s-o-ngenunchie, să i se urce pe grumaz cu ciubotele mânjite-n sângele morților lui Decembrie 1989, s-o lase fără suflare, ca apoi, cu flegmele lor otrăvite, să-i îngroape chipul de Carpați scăldați în Dunăre, mângâiați cu drag de Marea Neagră, să-i îngroape frumosul chip de „Grădină a Maicii Domnului” în hulpavele lor guri.
– Săriți măi! Dau lupchii! Dau lupchii la România mea iubită, săriți măi s-o apărați! Goniți-i măi, pe pustia neagră, de unde să nu le mai vină nici măcar numele. Scoateți furcile și securile din grajduri, tropăiți din picioare, faceți zgomot mult, răcniți din toți rărunchii să se-audă până-n ceruri, poate-și întoarce Bunul Dumnezeu fața spre noi. Săriți măi, dau lupchii la România!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *