Gumela

Păcătoșii devoratori de Gumela

Fusesem la Borca, dar pentru că scumpa mea Lilișor, Dumnezeu s-o odihnească în brazda răcoroasă, sub ochiul Lui ocrotitor și milostiv, forțată de împrejurări a trebuit să-și petreacă ultima parte a vacanței la cules de fructe de pădure, m-am văzut nevoită, cam târșâind picioarele, cu gâtul sucit înapoi spre creștetul munților și fluierând a pagubă, așa cum spuneam, m-am văzut nevoită să revin acasă.

Era un sfârșit călduros de august, adicătălea vacanța de vară, și, după o zi de cloncănit prin casă și prin jurul blocului, mi-am strâns niscaiva calabalâc și-am întins-o binișor la bunica din partea mamei, undeva, la țară, lângă Piatra Neamț.

Bunica, femeie blândă, cu dragoste de nepoți și frică de Dumnezeu, se bucura biata de ea când ne vedea pe toți strânși laolaltă, dar răbdarea îi era pusă la grea încercare. În ogradă eram 7 diavoli și dacă apăreau și ceilalți 3, care locuiau ceva mai încolo în sat, o făceam de 10 la numărătoare.
După o săptămână, în care poznele se țineau lanț, săraca băbuță începea a căuta a ne răspândi pe fiecare pe la casele noastre, nu de alta, dar să n-o ia razna. Mâțele erau smotocite toate, ascunse prin cele mai dosnice culcușuri din pod, scroafa cea mare dădea să rupă cotețul, s-o ia la fugă, numai dacă ne zărea printre stinghii, că se săturase săraca de cât o călăream, porcușorii cei mici nu mai știau sigur unde le e locul, lângă mă-sa sau cu noi în pat, iepurii își lipeau urechile de trup, numa’ să scape ne-nșfăcați, vițelușa cum dădea cu ochii de noi răgea de ziceai c-o rupe ursul, bobocii de rață învățaseră să-noate rapid, că-i tot înghesuisem într-un ciubăr cu apă de ploaie, de-l avea bunica în dosul grajdului, cloșca căuta de nebună puișorii aurii prin smocurile de iarbă, neștiind că ei chiscuiau din buzunarele noastre, iar bietul Lăbuș, resemnat, arăta ca o sorcovă, cu fundițe și șnururi roșii în creștet, la urechi, pe coadă, sub coadă. Despre cireși, vișini, meri, peri, mălini, corcoduși, pruni și celelalte soiuri de pomi fructiferi este o altă poveste.
Sâmbătă, strânși pe prispă lângă bunica, care desghioca niște păstăi cam ațoase, ne tot milogeam de ea să ne lase „la baltă”, la scăldat. Oricum era știut că ori ne lăsa, ori nu, tot ne duceam. Toți copiii din sat erau acolo. Tocmai noi să lipsim?…

Prin sat, la vreo 5 minute de casă, trecea Cracăul, apă curgătoare, cam mazacă ce-i drept. Singurii pești de-i prindeam erau chiticii, niște așchimodii cât deștu’, ceva pe-aproape de hamsii. Dar nouă nu de pescuit ne ardea. Apa, pe unde era cea mai adâncă, să fi avut vreun metru, iar locul nostru preferat era la știoalnă. Un podeț micuț din lemn înainta din mal în apă, iar la capătul podețului – știoalna. Ce jocuri olimpice, acolo să fi văzut performanță, sărituri acrobatice, burți plesnite de apă, ochi tulburi de-atâtea scufundări, gust mâlos în gură, scuipat cu frunze și clăbuci sau muci șterși cu dosul mâinii. Aia da, distracție!
– Ne lași? Hai, măi buni măi, că toți copii-s acolo acu’? mă mâțâiam și mă tot îndesam în umărul ei.
– Nu vă duceți nicăieri! Nu te mai schiorlăi de pomană! și tot dădea din mâini la desghiocat păstăi.
– Da ce, ce, eu mă duc și gata! m-a luat gura pe dinainte.
– Ia-n vezi poate-o sun pe mamă-ta. Dor cât îi de-aici pân’ la dispensar? În juma’ de ceas te-o și ambalat, te-o pus în mașină și te-o dus acasă la Cheatrî.
Am tăcut mâlc.

În cele din urmă, după ce ne-am perindat rând pe rând pe la urechile ei cu rugăminți și fel de fel de promisiuni, ni s-a îndeplinit dorința, dar cu o condiție.
– Mâini îi sărbătoare mare „Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul”, așa că vă las la scăldat, dacă vă sculați dimineațî, vă primeniți frumușăl, vă-nchinați, postiți până la amiaz’ ș-apă veniți la biserică, după Sfânta Liturghii, să vă-mpărtășascî părintili. Eu mă duc înainti, da’ voi la 12, când iese părintili cu Sfintili Daruri, sî fiț acolo ia, tăț alinieț în fața altarulu’.
Scalda noastră a fost, ca de obicei, o încântare. Am venit acasă pe seară, încrețiți, cam vineți de-atâta stat în apă, flămânzi ca niște lupi în iarnă, dar cu inimile mari, cât pepenii, că, deh, ni se îndeplinise dorința, pohta ce-o pohtisem.
Bunica ne-aștepta c-un mămăligoi cât roata carului, străchinuțe aburinde cu dresală de cartofi acrită cu jântiță și ceapă verde din grădină. Pe plită zăcea la foc molcom, în așteptare, ceaunul cel mare cu păstăi prăjite, iar în colțul dulapului scăfița plină ochi cu usturoi.
Flămânzi, am dat să ne repezim, dar a pus mâna pe coada de mătură din dosul ușii și ne-am bulucit cu toții afară.
– La spălat, urduroșilor! N-oț vrea să vă-ndestulați așa, cum sunteți di pi baltî…
Ne-am linciurit afară-n niște apă rece, adusă de la fântâna din spatele bucătăriei și-apoi ne-am pornit pe-nfulecat, de se băteau turcii la gurile noastre.
Ne-am mai fi dus pe-afară, dar zbânțuiala de la baltă, burțile pline și ora târzie ne făceau să amușinăm cu ochii pe jumate închiși spre așternuturile cu miros de levănțică.
Dimineață, așa cum bine promisesem, ne-am împopoțonat care mai de care cu straie de duminică, ne-am gătit așa cum se cuvine, că deh, bunica femeie cunoscută și respectată-n sat, să n-o facem de rușine.

Pe-aproape de ora 12, ne-am pornit cu cârdul la biserica din sat, hotărâți, nevoie mare, s-o facem pe bunica mândră de noi.
Dar, pentru că în toate există un dar, niciodată nu știi cum și sub ce formă ți se poate înfățișa ispita dracului.
În drum spre biserică, treceam pe lângă cooperativa din sat. Eu, aia de la oraș, cu fițe și figuri în cap, toată o impresie artistică, opresc cârdul.
– Stați! Trebuie să intrăm la cooperativă să luăm gumă. Fac eu cinste! De spălat ne-am spălat, da’ tot puțim a usturoi. Ce-o să zică părintele când deschidem gura să ne dea Sfânta Împărtășanie?
Zis și făcut! Toată lumea mulțumită.
– Să n-o mestecați acu’. O păstrăm pentru în fața altarului. Să mirosim bine atunci.
Am intrat în biserică pioși. Părintele ne-a atins cu Sfintele Daruri, în vreme ce fiecare dintre noi și-a pronunțat în șoaptă numele. Bunica ne-a luat în primire și ne-a aliniat, ca pe turma de oi din dotare, în fața altarului, fiecare cu lumânarea aprinsă în mână, gata de împărtășanie. Noi, ca la comandă, cât biata de ea se uita după preot, am zvârlit câte-o „Gumela” în gură și-am prins a clefăi din concasor ca să scoatem tot parfumul din bucata de cauciuc îndulcit.
Nu există cuvinte care să descrie expresia bunicii, când și-a rotit privirea spre noi.
Toți, unu și unu, zece la număr, aliniați, umăr lângă umăr, bucuroși, cu ochii râzându-ne în cap că am reușit să îndeplinim cererea bunicii, ba mai mult s-o și îmbunătățim, mândri de lucrul bine făcut, clefăiam „Gumela”, cu gurile deschise să se simtă mirosul de mentă.
– Ieșiți voi afară, împielițaților! ne-a strecurat printre dinți.
– Lasă-i mamă Lină, că-s copii. N-or știut! i-a șoptit preotul încetișor. Haida-ți la-mpărtășanie!
– Părinte, da-i păcat, că au gurile pline de gumă lighioile!
– Nu-i păcat, mamă Lină și dac-o fi, să fie-al meu. Îs lăstari nevinovați!
&&&

Și bunica, și părintele Doloi se odihnesc, de ani buni, în curtea bisericii din sat. Or fi aflat de-o fi fost sau nu păcat că ne-am împărtășit atunci. Mă-ntreb acum, după atâta timp, văzând fățărnicia, fala și hulpăvia care a cuprins ca o pecingine clerul, ce-i mai silos bunicii și Domnului – „Gumela” sau aurul.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *