Corcodușul rachiuar

Vacanța de vară, în care am înfăptuit isprava cu „Gumela”, a fost una de pomină în ograda bunicii. Nici dacă ne-am fi vorbit între noi, n-am fi brodit boacănele, care mai de care mai mare, revărsate într-o cascadă peste biata bunicuța, căreia sunt convinsă că am reușit să-i atingem limita răbdării. Nu mai vorbesc despre unchii și mătușile din dotare, care cred că ajunseseră să bată mătănii, doar, doar o-ncepe mai repede școala, să ne-mprăștiem fiecare pe la casele noastre și ne ostoim cu prostiile.
Să fi trecut de prânz, că taman ce-nfulecasem și făcusem mațul gros și cum ne adunasem iar toată nepoțimea, zece la număr, a fost lesne să ne găsim o îndeletnicire plăcută și utilă vârstei noastre. Ne-am fi zgăibărat în cireșul cel mare din curte, care dădea deasupra viei, dar vara fiind târzie, cireșele se cam trecuseră. Bașca, nu mai erau din abundența. Vreo două săptămâni în urmă, ne urcam, ne făceam fiecare stăpâni pe câte-o cracă, pe care o-ncălecam, împleticindu-ne piciorușele în jurul ei ca maimuțele, cu degețelele răsfirate pieptănam crenguțele și ne umpleam pumnișorii cu bobițele negre și dulci, pe care le azvârleam în gură. Odată cărnița cireșelor îngurgitată, laolaltă cu bună parte din sâmburi, treceam la următoarea recoltă. Și, uite-așa, reușeam să strângem în fălci, precum hârciogii, partea de sâmburi ne-nghițită, pe care o transformam în tir de mitralieră spre curtea păsărilor. Ținta noastră favorită era un cocoș roșu, pintenog, rău de mama focului, care ne sărea în cap, ne ciupea și ne umplea de vânătăi.

Lângă gardul dintre livadă, cotețul porcilor și curtea păsărilor se-nălța un corcoduș. Nu era foarte-nalt, numai de vreo 4-5 metri, dar în schimb avea coroana bogată. Trunchiul gros la bază, abia de-l cuprindeam doi dintre noi cu brațele, se despărțea în doi craci și de-acolo se ramifica în crengi și crenguțe. Era ușor de urcat în el. Ne cocoțam pe gard, iar de-acolo, la mai puțin de-un pas eram gata-n copac. Încărcat de rod ca-n anul ăla nu cred să-l mai fi văzut vreodată. Frunzele abia se zăreau printre poamele aurii lucind în soare.
Ne-am uitat spre corcoduș, apoi unii spre alții, și, fără a ne vorbi, ne-am îndreptat glonț spre gard și cât ai zice „pește” eram coțobăniți în copac. Am prins a-nfuleca corcodușe și parcă le simt și-acum pulpa catifelată în cerul gurii. Ehhhhe, sâmburii ăștia mărișori, greu de mitraliat. Deja altă tactică. Scoți sâmburele din gură, îl prinzi între degetul mare și arătător, strângi tare, iar el cleios, alunecos, țâșnește ca din pușcă, în direcția în care l-ai îndreptat. Aha, acu’ să te văd coane cocoș, acu’ în bătaia a zece sâmburi deodată.
Fugea bietul de el să se dosească de tirul nostru, cucuriga cât îl ținea gura, dădea să sară, dar spre nedumerirea lui n-avea la cine, se-nfoia, umbla țanțoș, cucuriga iar… În cele din urmă și-a făcut apariția bunica.

– Da’ voi v-ați pus să-mi omorâți cocoșu’? Las’ că vă dau eu vouă lighioilor! Înghesuiți, înghesuiți în voi la corcodele, că v-o apuca o pântecăraie de n-oț’ mai nimeri veceu ș-o să vă cufuriți care-ncotro. Ș-apăi las’ că vine nen-tu Mihai de la muncă și vă ia el la-ntrebări. Dar n-aț’ știut că dintr-aista face el rachiu? Aț’ dat năvală ca hunii. Of, Doamne, mă gătiți, mă gătiți cu tătu pânî-ncepe pacatu’ ista di școală. Lasați cocoșu-n pace cî di nu, găsăsc prin dosu șurii un arac, un prepeleac, ceva, ș-atâta bat în voi, ca-n fasoli, împielițațâlor.
Știam că erau doar amenințări și-atât și o știa și ea foarte bine, pentru că nu țin mine să fi articulat pe vreunul dintre noi vreodată, așa că, drept măsură de precauție, și-a luat cocoșul subsuoară.
– Hai măi băiete, că te lasă mama în grădinuța cei mică sî ciuchești și tu niște iarbă sî-ț treacă de spărietură. Că de când cu vacanța lighioilor ăstea, nu măi poate trăi liniștită nici o vietate pi lângî casa omului.

A plecat, biata de ea, ducându-și cocoșul la adăpost, lăsându-ne în plata Domnului, să ne facem damblalele în corcoduș.
De sus, din vârful copacului, vedeam ulița, cum se pornea din stradă până la poarta bunicii. L-am zărit pe nenea Mihai, fratele mamei, pedalând la bicicletă, zorindu-se să ajungă acasă după o zi de muncă. Noi, cum l-am văzut, bucuroși, am prins a chiui, a striga și a sălta pe crengile pomului. Cum s-a întâmplat în acel moment nu știu, dar cert este că eram cinci pe-o cracă și cinci pe cealaltă a corcodușului. Bietul om abia atunci ne-a zărit. S-a oprit în poartă, mut preț de câteva secunde, cu ochii mari, dând din mâini a pagubă, ridicând privirea spre cer și cătând îndurare la Dumnezeu, având pe chip scrijelită neputința și, în cele din urmă, și-a revărsat către noi strigătul deznădăjduit.
– Jos! Dați-vă jos, aninașu’ mamii voastre! Jos, că-mi dezghinați rachiuaru’!

N-a apucat să termine bine și inevitabilul s-a produs. O pârâitură cumplită, trosnitură scrâșnită și-atât a fost. Cei de pe craca dinspre livadă, printre care și măndica, cum am aterizat jos, am rupt-o de fugă, am sărit gardul în grădina mare și printre păpușoi, întins drept la tanti Ileana, la care ne-am refugiat în bucătărie, ca niște mâți câcăcioși. Ceilalți în schimb au fost ghinioniști. Doi au căzut prin cartonul cu care era acoperit cotețul porcilor, direct în troacă, iar Găbiță, micuțul, a picat cu poponețul fix în strachina cu apă a păsărilor și s-a răsturnat dând cu țeasta în țărnă, iar când s-a ridicat avea coșcogeamitea găinațul presat pe frunte.
Despre zgârieturi și vânătăi nu vorbim, pentru că erau neesențiale. Toată gloata reunită la tanti Ileana în bucătărie, căci la ea era locul de refugiu în caz de boacăne, ne cugetam în fel și chip cum să scăpăm nechelfăniți, după ce distrusesem sursa de materie primă pentru căzănel. Ne-am tot luat cu vorba, am trecut dintr-una într-alta și-ncurând ni s-a șters orice urmă de sperietură. Am prins a juca „Telefonul fără fir”, apoi”Fazan”, apoi „Tancuri” și-ntr-un târziu, a apărut bunica.
– Da’ nu vi-i foame, dragii mamii? Hai c-o făcut bunica bun, bun, măliguța numa’ ce-am răsturnat-o din ceaun…
– Da’ nenea Mihai i-acasă?
– I-acasă! Da’ n-aveți voi treabă.
– I-am prăpădit rachiuaru’!
– N-aveți grijă, l-o dres!
Cam cu coada-ntre picioare ne-am întors la bunica. Nenea Mihai stătea pe prispă, sprijinit de-un pop.
– I-an să vedeți cum l-am dres. Ca nou îi!
Nu știu cum a făcut-o, cine l-a ajutat, cert este că, trunchiul corcodușului era întreg, mă rog, un fel de a spune. De-o parte și de alta a cracilor erau dulapi prinzând între ei trunchiul despicat, dulapi peste care se-nfășura o sârmă groasă, împletită, strânsă până când făcuse ca despicătura să se alipească.

****

Așa au reușit vremurile să dezghine neamul românesc.
Of, Românie, Românie, iubita mea Românie, cum ai ajuns tu vacă de muls pentru scelerații cu ghearele grunjoase, pentru liftele nesătule, pentru otrepele retarde puse pe căpătuială, pentru sinistrele monstuozități cu preteniția de a fi numiți oameni.
Călcată pe chip cu bocancul rânced al nepăsării, cu grumazul gâtuit de odgoanele colosale ale avidității parșive, cu spinarea biciuită de nonșalanța analfabetă, cu brațele încătușate în moșiile nesimțite, cu picioarele împiedicate în mâlul bâhlit al megalomaniei, terfelită crunt prin glodul împuțit al existenței lepădăturilor neavortate la vreme, încă mai respiri neprețuita mea României. Te mângâie și te alină mâini calde, bătătorite de muncă, care-ți dăruie în căușul lor suflet curat și dătător de viață, priviri blânde, sclipind de speranță și ochi picurător de lacrimă încrezătoare. Te-nalță spre zenit inimi bătânde în același ritm sfânt al crezului în tine. Te-mbărbătează șoapta tunătoare a zecilor de mii ce-și revarsă dragostea neîntintă peste rana ta deschisă.
Greșiții s-or duce, li s-or șterge și numele și existența din catastifele timpului, dar tu, tu vei rămâne, eterna și frumoasa mea Românie.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *