De mărțișor…

Frate-miu, când s-a născut, a umplut de lumină și bucurie casa părinților mei. Era o minune de copil foarte frumos, cuminte și a beneficiat, pe bună dreptate de toți laurii, nu doar pentru că a fost primul născut. Dar, cum viața nu putea fi doar lapte și miere pentru ai mei, la vreo ceva ani după, și-a făcut apariția subsemnata. Venirea mea pe lume a fost povestită și răspovestită în casă. Când m-am născut, tata, de bucurie, a desfăcut o damigeană ceruită de merlot, veche de vreo 10 ani ca să-și cinstească prietenii si colegii, că i-a venit pe lume mândrețe de fată, odorul. Când m-a adus mama acasă de la maternitate și m-a văzut pentru întâia dată, bietul om, a apucat s-o întrebe pe mama, cu voce pierdută:
– Măi Licuță, tată, tu ești sigură că stârpitura asta mică, înghesuită, neagră, cu gura mare cât pentru tot cartierul i-a noastră? Poate oi fi confundat-o… a zis cu voce joasă în care se îneca ultima fărâmă de speranță.

Singurul lucru care se-nțelegea din mine era gura. În rest eram un boț, la plămădirea căruia, nu se știe ce plăsmuire fantastică, ca să-și râdă de mine, dosise culorile și n-am avut încotro decât a mă isc tuciurie, cu păr negru ca abanosul, ochi negri și cerul gurii și mai negru.
Dumnezeu,văzând cât de des mă spălau ai mei, doar, doar m-oi decolora, îndurându-se de munca lor de Sisif, cu trecerea anilor m-a mai albit, mi-a pus sclipire în ochi și judecată-n țelină. Doar cu lacătul l-a gură n-a dovedit cu mine. Așa m-am născut și oricât s-a chinuit să mă dreagă, drăguțul de el, așa am rămas: slobodă la gură. Deja, de pe la 3-4 ani începusem a mă înălța, a mă-ndrepta spre chip de păpușică și puteai crede că sunt chiar un îngeraș, dacă nu eram provocată.

Încă mergeam la cămin. Mă ducea tata în brațe în fiecare zi.
Dimineața, mă trezea mama la 6. În bucătărie era tata care-mi făcuse deja laptele cu căcăuță și-mi unsese două feliuțe de pâine cu unt. Cu ochii pe jumătate închiși, stăteam în brațe la tata și la rugămințile lui, deschideam din când în când gura ca să mă hrănească ca pe un pui neajutorat.
Abia acum stau și mă gândesc, de câte ori o fi plecat bietul de el flămând la serviciu, doar pentru că eu eram prea alintată ca să mănânc singurică. După ce-mi făceam tot ritualul de dimineață, echipată de plecare, mă aburcam în brațele tatei și-o pupam pe mama de plecare.
– Pe Radu nu-l pupi?
– Nu! răspundeam îmbufnată.
– Da’ de ce măi tăticule?
– Că doarme!
– Draga tatii, nu vrei să-l trezești.
– Ba nu, mi-i ciuda pe el că doarme mai mult decât mine. Ce… Eu îs mai mică și-ar trebui să dorm mai mult, nu el. Nu-i corect!
– Da’ aseară, când ți-am zis să te culci, de ce nu m-ai ascultat? intervenea mama.
Mă ascundeam cu capul în scobitura gâtului tatei și mă-nghesuiam mai tare în el.
Întotdeauna de 1 Martie avea pentru mine și pentru mama câte un mărțișor și un buchețel de ghiocei.
– Astăzi e 1 Martie, Arinuță! Să ai o primăvară frumoasă, măi tăticule, iar mărțișorul ăsta să-ți aducă noroc și bucurii!
– Mulțumesc frumos, tăticuțule! Da’, mă gândeam eu așa, dacă mărțișorul ăsta-mi poartă noroc, pot să-ți dau din norocul meu și ție?
– Poți, tăticule, poți…
– Atunci, n-ai vrea să împărțim norocul meu și pentru că-i frig și întuneric afară, să stăm acasă amândoi? Eu nu mă duc la cămin, tu nu te duci la birou, stăm aici la căldurică.
– Of, draga tatii, ce bine ar fi dacă s-ar putea așa…
Cuibărită în brațele lui, acceptam crunta realitate.
Era 1 Martie. Afară era ger cumplit. Măselele bocancilor tatei scrășneau pe zăpada înghețată. Cu mâinile împreunate în jurul gâtului tatei, cu fața afundată în reverul paltonului lui, mă cugetam adânc: ce mi-e și cu norocul ăsta… la ce-i bun dacă nu-l pot folosi atunci când vreau?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *