Coama Arinei

Cu foarfecele prin iarba capului

Scăpasem demult de stigmatul rățuștii urâte, devenisem o lebăduță admirată în cercurile în care mă învârteam. Dar, știi cum e omul, când n-are de lucru își face? Își caută singur de treabă. Așa și eu. Trebuia să probez vorba aia: ce-și face omul cu mâna lui, nici dracu’ nu-i face.

De cum intrasem pe la școala generală, mama mă tot purta cu părul lung. Aveam ditamai coama neagră, foarte desă și lungă, veșnic încâlcită. Uram cu disperare asta. În fiecare dimineață același ritual al pieptănatului care, pe lângă faptul că însemna 10 minute de gemete și schiorlăituri, erau 10 minute din viață pierdute inutil. Adică de ce frate-miu putea să-și treacă rapid degetele prin părul scurt, ondulat, de culoarea castanei și să fie gata pieptănat, iar eu eram forțată să-mi descâlcesc claia, s-o împletesc în cozi, să-i atârn riți-piți și funde și s-o împung cu agrafe de păr, ca să se țină cum trebuie și să ies bine la inspecția mamei.
Toate colegele de clasă și prietenele mele de la acea vreme aveau părul scurt, zburlit, în bătaia vântului, numai eu eram ca măgarul printre oi. Iulia, blondă, veșnic cu ochelarii pe nas, cu fața de șoarece de bibliotecă, era tunsă stil Mireille Mathieu, Erica, brunetă, cu părul ondulat, tuns scurt, răsărind răzvrătit de sub panglicuță, izbucnind în toate direcțiile, Petronela, micuța cu păr nisipiu, tunsă scurt, aproape băiețește, avea un vârtecuș într-o parte a bretonului făcându-l să se ridice ca o streașină deasupra frunții, Luminița, Dumnezeu s-o odihnească, ne umilea pe toate cu pămătuful ei de culoarea focului. Ei și printre ele, mă-nființam și eu, sfânta cu cozi împletite, cu nici un fir de păr rebel, cu funde și clame, cu față de pictură bizantină. Măgar între oi e puțin spus.
Unde mai pui că păcătoasele alea de cozi mă făceau grozav de vulnerabilă. Care cum vroia să se răzbune pe mine, mă trăgea de cozi. De aceea, dezvoltasem un instinct prin care din rotație îndreptam spre atacator pumnișorul ochindu-i mecla. Și pot spune ca au fost vreo câțiva pe care i-am spart la buziță.
Să tot fi fost sâmbătă, pe la vreun sfârșit de noiembrie, de ne-ndreptam vertiginos spre vacanța de iarnă. Intrasem deja în perioada tezelor. La vremea aia, stăteam pe rândul de la geam, în banca a patra, avându-l coleg pe Ovidiu. În timpul tezei, văzând că nu-l bag în seamă, m-a tot tras de cozi, iar eu din nefericire n-am putut să-i decorez moaca cu un pumnișor și m-am văzut nevoită să aștept pauza, când l-am răfuit. I-am înfipt cu simț de răspundere un vârf de bocanc în fluierul piciorului și l-am lăsat cocârjat de durere sub bancă. Mi-am strâns toate alea de pe bancă în ghiozdan și-am întins-o acasă, constientă fiind că dacă mă prinde Ovidiu afară mă îneacă în zăpadă.
Odată ajunsă acasă, mi-am găsit curajul și determinarea de a pune mâna pe foarfeca mare, aia de se mândrea mama c-o are de la soră-sa și-i specială pentru croitorie, si m-am proțăpit drept în baie, la oglinda de deasupra chiuvetei, hotărâtă să fac o schimbare și să intru în rând cu lumea. Așa că, am prins cu nădejde de coada din stânga și dintr-o forfecătură am trântit-o la pământ, aceeași soartă având-o și cea din dreapta. Acuma, după ce-am executat măiestrele operații am constatat că mândrele mele cozi nu fuseseră împletite la aceeași înalțime, mai mult, eu nu le tăiasem uniform, drept urmare pe-o parte aveam părul mai lung, iar pe cealaltă mai scurt. Ei, aș, ce dacă, cine stă să le măsoare. Am prins repede smocul de păr din frunte, hotărâtă să-mi dăruiesc acestă râvnită bucurie, care-mi fusese prea mult timp negată: breton.

Dintr-o singură mișcare, l-am retezat. N-a ieșit chiar bine. S-a dovedit a fi mai lung într-o parte și mai scurt în cealaltă. Nu-i nimic. Foarfece am, păr de-ajuns. Și, hraști! Acu era prea scurt în partea cealată. Nu-i bai, îl dreg! Și iar,hraști! Iar nu s-o potrivit lungimea. Și-am continuat, până ce-am rămas cu vreun centimetru de breton, ca un cozoroc minuscul de bască.
Să-l lipesc, nu se mai putea, ce era taiat, bun tăiat a rămas. Arătam ca Zuza tăhuia. Aveam o dungă cam de două degete în frunte, unde părul era scurt cam la un centimetru și se răsculase arătând ca o perie de țepușe.
Mi se risipiseră tot curajul și toate argumentele pe care le avusesem ca explicație a tunsorii inopinate. Mă cam treceau fiori pe șira spinării gândindu-mă că vine mama acasă și vede isprava pe care am comis-o. Problema nu erau cozile, ci pârdalnicul ăla de breton, care arăta înfiorător de rău. M-am tot sucit și m-am învârtit prin baie, căutând o rezolvare, când, în cele din urmă, mi-au căzut ochii pe aparatul de bărbierit al tatei.

Eh, dacă n-a fost să fie cu breton, măcar îl rad de tot și asta e. Zis și făcut. Mi-am bărbierit conștiincios minunea care se vroia a fi breton, dar când am încheiat operațiunea, aveam să constat că rezultatul era dezastruos. Fruntea mea lată devenise mai lată cu vreo două degete, de ziceai că-s neam de-aproape cu Worf, klingonianul din Star Trek. Am încercat să acopăr defrișarea majoră de-o executasem cu părul pe care-l aduceam în suvițe din spate, dar, acesta fiind prea scurt se rostogolea înapoi pe spate și-mi lăsa dezbrăcată în fața privirii coșcogeamitea fruntea.
După ce m-am frământat preț de vreo oră cum să dreg dezastrul, m-am lăsat păgubașă, am înghesuit ceva la burtică, m-am echipat de zăpadă, am azvârlit săniuța pe umăr și dusă am fost. Pe-ai mei i-am salutat din zbor, din spatele cazematei, ba, pe tata, l-a întâmpinat și cu vreo doi bulgări prietenoși, de bun venit. Joaca, zăpada, prietenii, voia bună, zbenguiala, strigătele de bucurie, toate m-au făcut să uit de isprava ce-o înfăptuisem la amiază.
Pe seară, după insistențele prelungite ale mamei, m-am înființat și eu în casă. Am azvârlit bocănceii, geaca groasă, salopeta matlasată de pe mine, mănușile și căciula, uitând complet de țeasta mea tunsă care se ascundea sub ea.
Tata punea ordine în niște acte contabilicești de-ale lui. Mama, ca-n fiecare sâmbătă, executase dulce la cuptor. De data asta, fiind postul Crăciunului, vărzări și cornulețe cu marmeladă de trandafiri. Tocmai punea tava pe masă, când eu m-am repezit ca hultanul și-am pescuit un cornuleț.

– Spală-te pe mâini și-apoi mănânci! s-a rățoit mama la mine. În acel moment a întors privirea și-a dat cu ochii de noua mea tunsoare, să-i zic avangardistă.
Biata mama a benoclat ochii mari la mine, având gura căscată, dar nereușind să articuleze nici un sunet, s-a prăbușit, la propriu, pe unul dintre fotolii.
– Fereasca-mă Dumnezeu! repeta într-una, făcându-și cruci mari și bulbucând ochii la mine.
Eu, pe de altă parte, mi-am amintit de pozna ce-o făcusem și deja îmi pregăteam defensiva, căutând să-mi motivez tunsoarea și, desigur, să arunc întreaga responsabilitate a gestului meu în cârca altcuiva. În câteva secunde aveam deja replicile pregătite, așteptam doar să fiu ațâțată.
– Ce-ai făcut măi copilă? Ioachime, vino măi omule să-ți vezi cocoloașa. Zici că-i scăpată de la nebuni. Cum ți-o dat prin cap dihanie să faci așa ceva? Ai vreo fărâmă de creier în capul ăla sau e gol, gol de tot? Cum Doamne iartă-mă ai reușit să te sluțești în halul ăsta?
Întrebările curgeau într-una, mama fiind de-a dreptul șocată de noua-mi înfățișare.
– Ei, ce, mi-am făcut breton. Nu mi-a stat bine și l-am ras!
Tata, rezemat de tocul ușii își stăpânea cu greu râsul: mama, pe de o parte, era prăpădită de supărare, căutând să mă mustre și să-mi arate că nu era tocmai bine ceea ce făcusem, iar eu, pe de altă parte, cătrănită, susținându-mi punctul de vedere, e părul meu, eu l-am crescut și fac ce vreau cu el.
– Du-te Arinel, draga tatii, la baie cu mamă-ta să te mai dreagă, măcar atât cât se mai poate, ș-apoi hai să ne ghiftuim cu niscaiva copturi. Da’ să știi tată că mamă-ta are dreptate, ești drept bună de pus în cânepă. Io mi-s tare curios cum te-i înfățișa tu tată luni la școală.
Am mers cu mama-n baie și mi-a-ndreptat ce-a putut fi îndreptat, numa’ bretonul ras a rămas la locul lui, ca un semn de circulație pus câș în mijlocul drumului.
La rugămințile tatei, mama a pus repede și mi-a împletit o bentiță albă pe care am purtat-o pentru câteva luni pe post de panglicuță și cu care-mi acopeream prelungirea de frunte pe care o vrusesem a fi breton.
Asta s-a dovedit a fi ultima tunsoare din perioada în care am fost elevă. Deși n-am recunoscut niciodată, îmi venea să-mi dau șuturi în fund pentru blestemăția aia de-am vrut-o a fi breton, care m-a obligat să umblu câteva luni bune cu bentiță pe frunte.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *