Cercelul cu bucluc

Numa ce ne întorsesem de la scăldat. Aveam ochii roșii, părul încâlcit și bătucit cu mătasea broaștei, pielea încrețită ca dosul pălăriei de ciupercă și miroseam a Bistriță cale de un metru în jur. Tanti Maria tot strigase după noi la vremea prânzului să venim la masă, dar cine s-audă? Așa că, draga de ea, ne înfășase mămăliguța în ștergar s-o mai țină caldă și ne lăsase străchinuțele cu mâncare gata pregătite lângă plită. Lihnite de foame, că, deh, apa trage, am înfulecat pe nerăsuflate și-apoi ne-am pus a ne clăti una pe alta, ordinea ar fi fost invers, dar ce mai conta, si-a ne spăla de nisip si alge. Lili avea părul scurt așa că munca mea s-a dovedit a fi ușurică. În ceea ce-o privește pe ea, a dus lupte crâncene săraca până când mi-a țesălat coama lungă și încâlcită. Odată terminate aceste operațiuni migăloase, am tras repede niște budigăi și tricouri pe noi și-n câteva minute eram drept în vârful vișinului bătrân din livadă. Așa ne-am tot maimuțărit dintr-un copac într-altul o bucată de vreme, până spre-un 4 după-masă. Minela, vecina Lilianei, o-ntreabă dacă merge la discotecă în Farcașa.
– Tu Lili îs măi mulți colegi de liceu de-ai noștri care merg…
– S-o-ntreb pe mama.
Cu fețe de miloage ne-a prezentat la mătușă-mea și-am prins a ne schiorlăi să ne lase și pe noi. Lili mai fusese. Problema era cu mine.
Am avut o copilărie minunată și o adolescență lipsită de griji, dar, pentru că în toate trebuie să existe un dar, umbrită de două interdicții: discotecă și bairame. De-a lungul anilor de liceu, tata a făcut două excepții: majoratul Liletei, prietena mea de-o viața, și majoratul unei vecine, care pentru mine s-a încheiat la 12 noaptea, pentru că așa a considerat tata să-mpartă pijamalele în ceea ce mă privește.
După insistențe îndelungate, mătușă-mea zice:
– Tu, Lulucă, poți merge, da’ Arina rămâne acasă.
O căzut cerul pe noi. Nu concepeam cum poate sa spună așa ceva. Nici dacă ne-ar fi pocnit cineva cu-n par în moalele capului n-am fi rămas așa mute ca două legume. Ne uitam una la alta, întorceam amândouă ochii spre mătușă-mea și-apoi ne benoclam iar una la alta, prostite de-a dreptul de asemenea decizie năstrușnică. Eu, care aveam mereu pregătită desăguța cu argumente pro și contra, pentru orice situație, și gura plină de cuvinte, acum le-nghițisem pe toate și mă căscam ca vițicala la poartă nouă, incapabilă să rumeg asemenea răspuns.
Mihaela, sora mai mare a Lulucăi, adicătălea vară-mea mai mare, s-a uitat interzisă la mamă-sa și-o-ntreabă:
– Tu mamă, tu vorbești serios? Unde ai mai văzut tu asemenea grozăvie să desparți sacul de petec? Cum ț-o venit în minte așa ceva?
– Mihaielă, știu eu ce știu… Și voi două nu vă mai zgâiți așa la mine. N-am ce mă face. Ce vreți să am năcaz cu Ioachim? Vai de păcatele mele, asta mi-ar trebui. Arina n-are voie acolo la oraș să meargă la discotecă, da’ aici?…
După șocul inițial, ascultând explicația mătușii, știind că are perfectă dreptate, mi-am reintrat în parametri normali de funcționare, mi-am descătușat baierile gurii și-am dat frâu liber argumentărilor.
– Da’ ce, tata nu tre să știe c-am fost. Că dacă noi nu-i spunem, cin’ să-i spuie? Azi îi sâmbătă și dacă n-o venit până la ora asta la Borca, nici că mai vine.
– Da’ taci copchilă, nu mă băga în păcat. Auzi tu istorie, să-l mint pe Ioachim…
– Nu-l minți, numa nu-i spui, am turuit repede.
Și-am ținut-o așa, cu negocieri și milogeli preț de aproape o oră, până când, biata femeie, năpădită de gura mea, a Lulucăi și a Mihaelei, a cedat.
– Fie ca voi. Dar, cu autobuzul de 9 jumate v-ați întors acasă. Clar?
– Daaaaa! s-a auzit răspunsul nostru de undeva din casă, pentru că deja, bucuroase nevoie mare, eram până la tălpi băgate-n șifonier, în căutare de bulendre.
Ne-am gătit, ne-am parfumat și la 5 eram ieșite din curte, gata de distracție.
Mătușa-mea strigă după noi:
– La 9 jumate ați coborât din autobuz în fața porții. Lulucă să nu-l superi pe tac-tu că vine în sara asta acasă. Tu, Arină, să nu mă băgați la bucluc cu Ioachim!…
– Fii pe pace, venim cu atobuzul de seară.
Și bune duse am fost!
Am dansat, am povestit, am râs, ne-am maimuțărit, ne-am distrat după pofta inimii, iar timpul s-a scurs ca-ntr-o clipă și-a venit vremea de plecat acasă. Aproape ajunse în stația de autobuz, nu știu cum am dus mâna la urechea dreaptă și-am constatat cu amărăciune că-mi pierdusem cercelul. Uf, supărarea cât casa. Cum autobuzul încă nu venise, ne-am pornit cu toții înapoi să-l căutăm. Din vorbă-n vorbă, toată lumea a aflat că mi-am pierdut prețiosul biju și-așa a ajuns o discotecă-ntreagă să-mi caute pacostea de cercel. L-am găsit în cele din urmă, undeva pe podele, dar, deși timpul în care l-am căutat nouă ni se păruse vreo câteva minute, fusese de fapt vreo jumătate de oră. Așa că, adio autobuz. Trebuia să mergem pe jos acasă și se cam înnoptase.
De la discotecă până acasă erau vreo 10 kilometri. Fiind vară, sălbăticiunile pădurii nu coborau în sat, așa că nu de ele aveam a ne teme. În drumul nostru spre casă, treceam pe sub Rateș, un munte tare rău famat. Toată lumea din împrejurimi știa că nu e bine să te prină vremea nopții pe sub Rateș. Multe violuri, răpiri și crime abominabile se-ntâmplaseră pe-acolo. Porțiunea de câțiva kilometri era nelocuită, doar Bistrița, Rateșul și șoseaua. Țipenie de bătătură de creștin. De iluminat stradal nici nu se punea problema. Lumina lunii ce ne mai ajuta. Deși eram mulțișori, asta nu ne-a încurajat foarte tare. Fiori reci ni se târâiau pe șira spinării. Părea că porțiunea aia de șosea nu se mai termină. Ca un făcut, nici o mașină nu circula, nici dintr-o parte, nici dintr-alta. Noi, fetele, ne descălțasem ca să nu țăcănim cu tocurile pe asfalt, pentru că ni se părea că am fi mai în siguranță așa. Era o liniște atât de adâncă și de neagră încât părea că ne auzeam bătăile inimii în coșul pieptului. Orice foșnet, orice trosnitură din pădurea, care se cobora până la buza străzii, ne făcea să tresărim și să iuțim pasul. Când am zărit luminile primei case, am rupt-o la fugă cât ne țineau picioarele și nu ne-am oprit decât în poarta omului, unde ne-am așezat pe iarbă să ne tragem sufletul. Am răsuflat ușurați: bătătură de creștin, limina becului, deja ce fusese mai greu trecuse. După vreo zece minute ne-am urnit din loc. Cu alt tonus… Am prins a glumi și-a râde de propria noastră temere și dintr-o dată drumul spre casă a căpătat culoare. Când veselia ne era în toi, am zărit o umbră apropiindu-se din față.
– Lulucă, tu ești iepuraș?
– Da, tată! I-a răspuns Lili.
– Fuga marș spre casă, bisărica mă-ti! Arina, iepuraș, după ea, încolonarea!
Ne-am executat și-am întins-o amândouă spre casă, lăsându-ne prietenii în urmă. Unchi-miu venea în urma noastră trăgând tăcut dintr-o țigară. Am intrat în casă, am salutat și ne-am dus glonț în camera Lulucăi, închizând ușa. Mătușa-mea a venit după noi:
– Dor v-am zis să nu-ntârziați… Acu-i bine că sunteți tefere, dară tat-tu s-o-ngrijorat rău. Haidați c-o trimis Ioachim pachet pe autobuz și v-am făcut salată de vinete și de ardei copți s-aveți și niște piersici mari și zemoase, și ciocolată și căcăuță pentru tine Arinuță, hai la masă.
– Nu ne trebuie! i-o răspuns Lili.
Am auzit-o pe mătușă-mea când s-o întors în bucătărie cum l-a luat la rost pe nenea Mihai:
– Ce le-ai spus măi omule de-s așa de spăriete copchilele? Iacă nu vor să vie să mănânce. Du-te de te iartă cu ele, să nu se culce flămânde.
Numai ce-am auzit bătând la ușă:
– Iepurași, iepurași! N-o vrut tata să vă supere! Eram îngrijorat măi tată, să nu vi se întâmple ceva rău. Hai cu tata la masă, c-apoi nu-mi mai tihnește în casă cu mamă-ta.
Noi, capre râioase, dar tot noi cu coada pe sus. În cele din urmă, ne-am prezentat în bucătărie unde ne-am delectat cu toate alea, apoi, ghiftuite, ne-am băgat sub oghial și-am ținut-o într-un somn până dimineață pe la 6, când ne-am trezit să pândim căprioarele, care veneau la păscut pe Fundoaia.
Ne-am tot găsit de lucru apoi, ba după fragi, ba după alune până pe la vremea prânzului.
Masa era aranjată sub mărul bătrân de lângă bucătăria de vară. Tanti Maria pusese la răcorit în castronele dresala de cartofi și numai ce răsturnase măliguța. Miha frământase niște caș proaspăt cu sare și băgase un boț sub mămăliga fierbinte, spre bucuria noastră. Tigaia cu cărniță sfârâia pe plită. Așezate pe niște lespezi de le avea nenea Mihai făcute ca scară spre Bistriță, tot crăpam la alunele culese într-o traistă și le băgam la concasoarele din dotare.
Nenea Mihai reparase niște garduri care dădeau spre apă. Venise afară cu o cană mare cu apă calda, săpun și un prosop:
– Tu Lulucă, iepuraș, hai, te rog, de-i toarnă tatii niște apă să se spele.
Lili întoarce ochii spre mine. O văd că-i pusă pe șotii. Se ridică alene de pe lespede. Se uită-n jur să fie toată lumea aproape.
– Fuga marș, bisărica mă-ti, iepuraș! Arină, după ea, încolonarea! zice Lili foarte serioasă, mă prinde de mână și mă trage după ea. Ține cadența Arină, ia săpunu’, dă prosopu’, ascultă comanda la mine iepuraș, ca-altfel n-ai a mai pupa tu discotecă cât îi lumea.
Preț de-o secundă a fost liniște și-apoi am izbucnit cu toți în râs.
Au trecut anii, Lili și nenea Mihai au plecat încolonați, unul după altul, sub umbră deasă de brad, în pământul sărutat de soare și Bistriță. Eu mi-i aduc în răsăritul amintirilor și-i îndemn să zburde prin curcubeul poveștilor trăite împreună.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *