Suflet de câine

Din ce în ce mai des văd postate pe facebook clipuri în care niște scelerați ard de vii căței. Imaginile mă cutremură și-mi provoacă o stare cumplită de depresie. Nu sunt o ființă violentă, dar după ce am văzut primul clip de acest gen, am fost teribil de afectată, mă trezeam lăcrimând obsedată de acele imagini și mi-am dorit cu disperare să pot să-i supun pe acei bipezi capabili de asemenea atrocități la aceleași chinuri. Mă închipuiam arzându-i în același mod în care ei o făcuseră cu bietele animăluțe. Și-apoi mi-am pus întrebarea: cu ce aș fi mai presus decât bestiile acelea cu chip de om?
Îmi doresc din tot sufletul ca acei odioși aparținători ai speciei umane, printr-o împrejurare sau alta, să ajungă să locuiască în UK, unde legile cu referire la protecția animalelor sunt grozav de aspre, și să fie pedepsiți conform acestora.
Acasă, la Piatra, am două cățelușe și-o pisică, luate de pe stradă, și reprezintă o parte din sufletul meu rămas în țară. L-am întrebat într-o zi pe fiu-miu:
– Alin, dacă eu într-o zi n-aș mai fi, ce s-ar întâmpla cu Dodo, Tora și Miu?
– Nimic, mama! Ce să se-ntâmple? Ar trăi aici în casă până la ultima suflare și s-ar bucura de tot ceea ce au avut și până acum. Fac parte din familie.
Așa a fost Alin educat: să fie DA, să fie OM, să fie PRO VIAȚĂ.

Suflet de câine

Era o seară răcoroasă de iulie. Ploase mult peste zi. Puciosu părea retezat de la jumătate de plapuma deasă a norilor negri, iar peste Bistriță se aruncase o pâclă fumurie și înecăcioasă, tăindu-ne tot cheful de a face ceva. Tata era în concediu și venise și el la Borca. Îmbrăcat c-o pelerină lungă de ploaie, cu cizme de cauciuc în picioare, trebăluia prin curte și se tot certa cu picurii reci și însistenți. Avea pe cap o pălărie veche, în borurile căreia se strângeau lacrimile vremii mohorâte, pe care și-o scotea și-o scutura de apă, din când în când.
În spatele casei mari, nenea Mihai plantase zmeură și păltinele. Cam pe după prânz, ne avântasem printre rugi și culesesem de-o găletușă. Cocoțate ca două mâțe pe scările de la intrarea în casă, plictisite, molfăiam zmeură și păltinele, urmărindu-l pe tata. Era în curtea mică din spatele casei, crăpa lemne. Prins de febra muncii, a uitat de ploaia ce se strângea în borul pălăriei și într-un moment în care și-a îndreptat spinarea, borul s-a îndoit, iar apa rece adunată-n el s-a scurs pe spate, pe după gulerul pelerinei, drept pe șira spinării. Tata a sărit ca ars, scăpând toporul lângă tăietor:
– Apăi, Năsăudu’ mă-tii de pălărie proastă, cum avei tu să-mi torni apă-n budigăi. Spurcă-ta draculu’ cum mi-ei băgat tu țurțuri di ghiață în spinare.
Nouă, atât ne-a trebuit. Eram așa de plictisite încât cred că și dacă ne-ar fi arătat un deget, am fi găsit în asta un motiv de-a ieși din amorțire. Lili a căscat ochii mari și-a izbucnit într-un râs nebun, iar eu am urmat-o la secundă. Ne uitam la tata, apoi una la alta și râdeam în hohote. Tata, pe de altă parte, a venit și-a scos pălăria și pelerina, s-a așezat cu noi pe trepte și-am prins a râde laolaltă. De-atâta zarvă, tanti Maria a ieșit să casă să vadă ce se întâmplă.
– Da’ ce-i Ioachim? Gata cu lemnele?
– Nic Marie. D-apoi vremea de lemne s-o gătat, acu-i vremea de râs.
– V-o năucit vremea aiasta pi tăț Ioachime. Tre’ să vie și Mihai de la lucru, pun răpide masa, poate v-oi mai drege la minte.
La scurt timp, a apărut și nenea Mihai acasă și-am stat cu toții la masă:
– Sărut mâna pentru masă Marie! Să-ț dea Dumnezeu sănătate! Și Lica mea face mâncare bună, da’ dresală ca a ta nu face nimeni.
– Să vă fie de bine! Ei, Ioachim, îi dreasă cu jântiță adusă di la stână, de-aia-i mai gustoasă.
În bucătărioara de vară era cald. Ne ghemuisem amândouă pe patul de lemn și ne-nvelisem cu o păturică ușoară. Tata lăsase ușa pe jumătate deschisă și stinsese lumina. Cei doi frați, tata și nenea Mihai își trăseseră câte un scăunel la gura a sobei în care lemnele trosneau. Știam că urmează o seară de amintiri depănate la gura sobei. Pe șosea a trecut un tir mare, încărcat, făcând să dârdâie geamurile bucătărioarei de vară și, de-aici, de la trepidații, din vorbă-n vorbă s-a ajuns la cutremurul din ’77.
Era 4 martie 1977. Vasile, băiat tânăr, din Borca, pădurar acum prin Călimani, mai dăduse o raită prin împrejurimi, să vadă dacă toate alea sunt în bună stare în perimetrul lui și se-ntorcea fluierând „Mai ții minte măi dragă Mărie” spre cantonul din luminiș. Seara era liniștită. Călca apăsat pe covorul moale de cetină și omăt. Nu fusese o iarnă așa aspră ca-n alți ani. Lângă el, mergea la pas, ciobănescul mițos de-l avea de pui, de-acasă. Povestea lor de prietenie începuse ciudat, unindu-le destinele pentru tot restul vieții.
Vasile, flăcăiandru de vreo 16 ani, coborâse la Bistriță să cerceteze vârșa de raci. Odată ajuns a văzut-o deplasată din loc, ieșită la suprafață, prinsă-ntre crengile răchitei pletoase de la mal. Era ceva înăuntru, dar numai a rac nu arăta. S-a dumirit destul de repede ce-i adusese apa. Era un pui de cățel, cu ochii abia desprinși, ud fleașcă, tremurând de frig și-abia respirând. L-a băgat repede în sân și-a fugit cu el în casă.
– Ce faci Vasilică mamă cu el? Ăsta moare într-un ceas, i-a spus mamă-sa văzându-l.
– Dacă Dumnezeu mi l-o pus în vârșă, o fi vrut să-mi spună el ceva. Io încerc. Cum i-o fi soarta.
Și soarta a vrut ca Voinic, pentru că așa i-a pus numele, să trăiască și să-i fie alături mulți ani. Îl slujea cu devotament și dragoste, arătându-i în fiecare clipă că viața-i salvată a meritat pe deplin efortul depus cu creșterea lui. Inițial, a pus lapte într-o pungă de plastic pe care-a găurit-o c-un ac la un colț și-apoi încet, încet, de la mâncare dată cu degetul arătător și până la muiat boticul în străchinuță, l-a crescut dintr-un deget de câine, în ditamai ciobănescul. Voinic era umbra lui Vasile. În anii lungi petrecuți la școala forestieră, câinele îl așteptase tăcut și trist acasă, ducându-i dorul. Și-a venit vremea muncii. Băteau muntele în sus și-n jos bucurându-se de natură și viață.
Așa cum spusesem era 4 martie 1977, undeva trecut de ora 9 seara. Acolo, în pădure nu prea conta că era 9 sau 9 și 10. Brazii fremătau la fel, iar luminișul aducea din când în când strigătul câte unui huhurez plictisit. Luna, cocoțată ca un bec ciudat în vârf de molid, lumina lăptoasă cărarea. Se vedea deja cantonul la câțiva metri distanță. Ca niciodată, Voinic a luat-o la fugă și s-a oprit în fața ușii. A amușinat de câteva ori în văzduh și-apoi s-a pus în șezut cu spatele spre ușă și fața-nspre Vasile.
– Ce-ai pățit băiete? Ce-i Voinic?
Dinspre câine s-a auzit doar un mârâit oarecum neliniștit.
Vasile a-naintat. Era la 2-3 pași de el. Când a dat să se-apropie mai mult, câinele și-a arătat colții mârâind amenințător.
Vasile s-a oprit în loc înmărmurit. Nu pricepea nimic. Legătura dintre el și câine era atât de puternică încât Vasile era convins că Voinic ar fi preferat să moară decât să-i facă vreun rău. De aceea comportamentul câinelui era de neconceput acum.
– Ce-i cu tine măi băiete? l-a-ntrebat Vasile neliniștit. Fii cuminte cățelule! și-a ncercat să mai facă un pas spre canton.
Câinele s-a ridicat în patru labe și-a zbârlit părul pe spate și-a pornit să mârâie amenințător arătându-și colții.
– Voinic, șezi! i-a comandat Vasile de-a dreptul șocat, dând un pas înapoi și coborând pușca de pe umăr. Măi băiete, n-ai semne, da’ pari a fi turbat. Liniștește-te cățel, nu mă face să te-mpușc c-o să rămân cu durere toată viața.
Vorbind încet, dar ferm cu el, Vasile a încercat din nou să se apropie. De data acesta poziția lui Voinic s-a dovedit a fi foarte agresivă, gata de atac.
– Te-mpușcă tata, măi băiete! Să nu faci rău altora și să nu te chinui…
Vasile a dat înapoi. A pus pușca la ochi. Lacrimile i se înodau în barbă și se chinuia să nu suspine, să nu-i tremure mâna, să poată ochi și să-l culce la pământ din prima, să nu sufere. L-a luat în cătare. Degetul arătător prinse a apăsa pe trăgaci. A simțit o smuncitură puternică, care l-a făcut să se clatine și în același moment s-a produs detunătura. În următoarele secunde auzi niște trosnete și scrâșnete înfiorătoare. Deschise ochii. Cantonul, bătrânul canton din lemn, zăcea prăbușit bucăți la pământ. Forța cutremurului care a-ndoliat România îl distrusese. Disperat își căută cu privirea tovarășul credincios, al cărui comportament nefiresc abia acum îl înțelegea. Este bine știut ca animalele simt cataclismele înaintea oamenilor. Voinic simțise și cu prețul vieții sale cătase s-o salveze pe-a lui Vasile.
O atingere caldă îi mângâie mâna. La picior sedea Voinic. Ochii de chihlimbar ai câinelui îl priveau cu dragoste.
Vasile se lăsă să cadă în genunchi și-și cuprinse cu brațele salvatorul.
– Mulțumesc prietene! Așa a vrut Dumnezeu, să ne fim unul altuia păzitori de viață. Mulțumesc Voinic!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *