Prima trusă cu smacuri

Fusese o vară călduroasă și plină de aventuri la Borca. Revenisem acasă doar pentru câteva zile, să-l văd pe tata, care numai ce se-ntorsese dintr-o delegație de vreo lună și-avea să plece într-alta, tot de-atât. Tata mă așteptase la autogară, iar eu îi sărisem în brațe, cu ochii plini de lacrimi grele, de dor, lacrimi ce-au pornit să se prăvale odată ce m-a strâns în brațe.
– Mi-a fost tare dor de tine, tăticule! Unde-ai fost? De ce n-ai venit să mă vezi atâta timp? Ție chiar nu ți-a fost dor de mine? Cu mama am tot vorbit la telefon, dar tu, tu unde-ai fost? m-am pornit cu gura pe el, dojenindu-l încetișor la ureche.
– Arinel, dragu’ tatii, o fost tata-ntr-o delegație tare lungă. Da’ nu fi botoasă, că acu’s aici, cu tine și numa’ să vezi ce te-așteaptă acasă… mi-a răspuns el cu ochii umeziți de lacrimi.

Așa cum eu îi duceam dorul, de fiecare dată când era plecat, așa suferea și el. Între noi doi a fost întotdeauna o legătură specială, greu de descris în cuvine. Deși au trecut anii peste mine, niciodată în viață n-am întâlnit o persoană de care să mă lege, măcar parțial, aceleași fire care m-au legat de tata. Îi admiram cultura vastă, educația, bunul simț și modalitatea delicată în care de fiecare dată mă aducea pe calea corectă de urmat, sensibilitatea și romantismul cu care reușea să ofere o floare sau un cadou, într-o zi obișnuită, pe care-o transforma într-una specială. Ani de-a rândul, când nu era plecat în delegații, seara, înainte de a merge la culcare, se întindea în patul meu și-mi încălzea locul, ca nu care cumva să fie așternutul prea rece pentru mine.
Odată ajunși acasă, numai ce-am apucat a intra pe ușă, m-am repezit și-am pupat-o pe mama repede și-am prins a răpăi:
– Acu să văd ce mi-ai adus. Să văd dacă te iert c-ai fost atât de mult plecat.
– Da’, bag seamă c-ai uitat care ți-i lungul nasului duduie, m-a luat mama în primire. Păi lui bietul tată-tu îi trece os prin os de muncă și de umblat pe drumuri ca să-ți facă ție toate mofturile și tot tu ești cu pretenții? Ia vezi, numai vezi să nu te cârpesc de bine ce-ai venit acasă.

– Lasă fata măi Licuță tată, că are și ea dreptate. Tot umblu prin lume cu munca asta a mea și pierd zile din viață fără să-mi văd prințesa. Hai Arinel, tată, să vezi de ț-o place ce ț-o adus tăticu.
Am intrat la mine-n cameră și-am prins a desface din pachetele și pachețelele pe care mi le adusese, bucurându-mă pentru fiecare cadouaș în parte. Eram încântată. Ochii tatei râdeau privindu-mă. A ridicat mâna pe șifonier și mi-a dat de-acolo un pachet dreptunghiular înfâșurat în hârtie glasată roșie, legat cu o fundă mare albă.
– Cred c-ăsta e piesa de rezistență, Arinucă, dragul tatii.
Mi-a-ntins pachetul. L-am desfăcut și mare mi-a fost surpriza cand am găsit în el prima mea trusă de machiaj. Mama nu se machiase niciodată, iar eu știam că nici tata nu prea era de acord cu fardurile, dar mă mâțâisem de multe ori la urechile lui că-mi doresc așa ceva. Toate colegele mele aveau și foloseau, mai mult sau mai puțin dermatograf, rimel, pudră, fond de ten sau rujuri. Eu eram singura fraieră care nu avea așa ceva în dotare.
– În continuare, Arinel, consider că nu ai nevoie de astea. Dar pentru că ți-ai dorit atât de mult, ți-am cumpărat smacuri, să fii în rând cu lumea voastră modernă.
Eram atât de emoționată. Era într-adevăr ceva ce-mi doream foarte mult și realizam că pentru a-mi face acest cadou, tata primise o adevărată săpuneală de la mama. L-am strâns în brațe și i-am mulțumit din toată inima, iar tata a știut că este din toată inima.
Pe ușă a intrat mama:
– Nu te-ai lăsat până nu ți-o luat vopsele. Of, măi omule măi, cum îi mai dai tu apă la moară și-o mai scarpini între coarne. Mâine poimâine i-ei aduce și praf de stele, numai ca s-o mulțumești pe anghioancă. Iar tu, poate te pune necuratu’ să te boiești când te-i duce la școală, c-atâta-ți trebuie. Te cârpesc de-ai s-auzi câini în Giurgiu!
– Da’ taci Licuță și nu-i mai strica fetii bucuria. Știe și singură ce se cuvine și ce nu se cuvine. N-o mai ocărî de pomană că n-o făcut nimic.
Odată rămasă singură in cameră, am prins a mă mânji pe față în fel și chip. N-aveam nici cea mai vagă idee despre cum și în ce fel înseamnă machiajul. Tot ceea ce știam era ceea ce văzusem pe la colegele de liceu. M-am plictisit repede de maimuțărit în oglindă am pus mâna pe telefon și-am sunat-o pe Lileta, prietena mea, să mă laud cu noua achiziție. De la ea am aflat că toți prietenii noștri aveau să se întâlnească ziua următoare, adică duminică, să meargă în parc, la balustradă. Mi-am anunțat bineînțeles prezența. Era fain! Ne vedeam la sfârșitul vacanței și povesteam care unde-și petrecuse vara, de ce aventuri avusese parte, cântam la chitară și, o parte dintre noi, fumam.
Învățasem să fumez dintr-o prostie. Mama nu fuma și nici nu fumase vreodată, iar tata era fumător ocazional. Pe la sfârșitul clasei a XII-a, când a aflat că fumez, mama a făcut criză de nervi. A plâns, m-a amenințat, am crezut că-mi rupe cozile la cât m-a smotocit și-a sfârșit prin a nu-mi vorbi vreo lună de zile. Apoi, încet, încet, cam cu noduri și cu mulți „Îndură-te Doamne! ” a acceptat situația.
Cu tata a fost nițel mai ușor. A acceptat faptul că fumam și m-a rugat să nu mă cobor la țigări multe și de proastă calitate. Făcea cafeluța dimineața și mă aștepta cu două Kent-uri. Tot timpul a spus că preferă să fumez cu el la cafeluță decât să mă găsească dosindu-mă pe la colțul blocului sau a gunoierei.
A doua zi, duminică, am pornit a mă găti de pe la patru după masă. Cam în jumătate de oră Lileta avea să fie jos în fața blocului să mă ia și să pornim spre parc. Îmi pusesem de cu seară părul pe bigudiuri, așa că dormisem cam din doi în doi, cu capul pe dâmburi. Acum când le scosesem, părul meu, ondulat de la mama natură, arăta precum al păpușilor din vitrină, cârlionți pe toată lungimea. Mi-am folosit sârguincioasă noua trusă cu farduri și pe la 4.20, parfumată și gătită, am ieșit din cameră.
Mama, tata și Radu se uitau la televizor, la un episod din Bonanza. Ca la comandă, ai mei s-au întors spre mine. Pe frate-miu la bufnit râsul. M-a întrebat printre hohote:
– Ioi, da-i vară. Unde naiba pleci așa ca o sorcovă?
Tot avântul pe care mi-l luasem la ieșirea din cameră și încrederea că voi fi admirată și gratulată de ai mei, s-au năruit în cuvintele lui frate-miu. Îmi stricase tot zen-ul.
– Mă duc să mă spânzur! i-am șuierat printre dinți.
Asta l-a făcut să râdă și mai tare:
– De gâtul cui? mi-a replicat.
N-am avut replică și asta m-a făcut să mă simt umilită. Mă podidea plânsul de ciudă. Pe de o parte rezultatul fardurilor nu fusese cel scontat, pe de altă parte fusesem luată peste picior și rămăsesem fără replică. M-am repezit în baie și m-am spălat pe față. M-am răcorit. Mi-am uscat ochii și-am ieșit cu nasul în vânt.
– Ohoho, iacăt-o și pe soră-mea arătând a om normal.
– Să taci! Nici nu te salut! Am plecat! Pa!
Jos mă aștepta Lileta. I-am povestit ce-am pățit și mi-a ținut partea, dar în același timp mi-a spus că poate ar trebui să învăț cum să-mi folosesc smacurile, dacă vreau să le folosesc.
Ne-am întâlnit cu toții în parc și-apoi am prins a face o plimbare din parc, pe „Ștefan cel Mare” până spre Valea Viei, la Stadion și Cimitirul Borzogheanu. Odată ajunși în cimitir, eu una m-am sprijinit cu spatele de gărduțul unei cripte și ascultam cu atenție povestirile prietenilor mei. Mi-am scos din poșețică o țigară și-o savuram.
Nu aș putea spune de unde-mi vine frica de fantome. Nu există în viața mea nici o întâmplare care-ar fi putut cauza această temere. Până la acea vârstă, chiar și povestioarele pe care le știam pe această temă erau puține la număr. Și totuși îmi era frică.
Soarele coborâse mai bine de jumate după Ceahlău, iar penumbra începea să se lase peste oraș. Cum stăteam sprijinită de gărduț, trăgând cu nesaț din țigară, i-am văzut pe ceilalți, care stăteau cu fața spre mine, că se uită insistent în spatele meu. M-am întors și ceea ce-mi văzură ochii m-a paralizat.
Din cripta aflată în spatele meu, pe una din ușițe a ieșit o bătrânică slăbănoagă, îmbrăcată în negru, cu o lumânare aprinsă-n mână. Fața-i lipsită de expresie era doar o bucată de piele încrețită azvârlită în riduri peste un craniu mititel din care se holbau la mine doi ochișori, albastru deschis, de pește insolat. Capu-i era acoperit cu un batic ușor de tul, legat sub ceafă, ale cărui capete înnodate fluturau la spate, în adierea slabă a vântului, ca două aripi mici, negre, prinse direct între omoplați. Mâna care ducea lumânarea aprinsă era atât de lipsită de carne, încât aș fi putut jura în acel moment că-s doar ciolanele îngălbenite de vreme. Rochia neagră, ușoară, până-n pământ, unduită de adierea serii, o făcea să pară mult mai înaltă, iar poala lungă, care aproape-i ascundea papucii negri, o făcea să pară că alunecă pe dalelele de beton, că se scurge ca o fantasmă direct spre mine. Înainta fără pași, glisa spre mine.
M-au trecut fiori reci pe șira spinării. Mâinile și bărbia au început să-mi tremure. Ochii mi-au ieșit din orbite. Îmi auzeam bătăile inimii în urechi ca pe niște dangăne de clopot uriaș. Picioarele parcă-mi prinseseră rădăcini și nu se puteau mișca din loc. Hiperbolizasem imaginea bietei femei și nu făceam decât să-mi amplific temerile. Cu fiecare centimetru cu care o simțeam mai aproape de mine, o și vedeam căscând o gură mare cu dinți ascuțiți și înghițindu-mă într-un hău negru, în care tot ceea ce poți simți este frică, groază, teroare.
Când s-a aflat la aproape un metru, mi-a spus:
– Ți-e rău? Parcă-ai văzut o stafie… și-a-ntins mâna să mă mângâie.
În momentul acela, mi-am smuls picioarele din pământ, am prins a urla cât mă ținea gura și-am rupt-o la fugă. Nu m-am uitat înapoi. Nici nu stiu dacă am respirat sau nu, dar o fugă am ținut-o până am ajuns în parc. Acolo, m-am azvârlit pe-o bancă, tresărind la fiecare tușă de haină neagră ce-o sesizam în jur. Într-un târziu mi-au apărut și prietenii, râzând cu gura până la urechi.
– Râdeți ca proștii. Dacă mi-e frică, mi-e frică!
– Nu de tine râdeam, ci de întreaga întâmplare. Tu nu știi ce-a fost după ce te-ai speriat și-ai rupt-o la fugă.
– Ce?
– Păi tu te-ai apucat de urlat și-ai prins a fugi. Trebuia să te vezi cum arătai din spate. Nici dacă te-ar fi motorizat careva n-aveai așa viteză. Unde mai pui că dădeai din mâini ca descreierata, parcă-ți făceai avânt. Biata babă când ți-a văzut reacția de țicnită, s-a speriat, s-a întors cu spatele și-a luat-o la fugă spre criptă, unde a intrat și-a-nchis ușa. Am mai stat vreo zece minute da n-a mai ieșit de-acolo. Acum, noi am ajuns la concluzia că baba ori era o rudă a cuiva și-ai băgat-o-n boale, ori era vreo fantomă pe care-i traumatizat-o psihic.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *