Winnetou – varianta autohtonă

Nu știu să fi existat copil al generației mele, care să nu-l fi citit pe Karl May și să nu se fi imaginat măcar vreodată în pielea căpeteniei apașe Winnetou. Eram fascinată de personaj. Am așteptat cu nerăbdare vacanța de vară, ca să mă pot transpune în pielea lui. Era esențial să plec dintre asfalturi și betoane și să mă cuibăresc la Borca, unde munții și sălbăticia locului îmi alimentau imaginația debordantă.
De la ultimul sunet al clopoțelului, am prins a emite pretenții sus și tare că trebuie să merg la munte, să mă recreez și să mă odihnesc după un an greu de școală. Băteam monedă pe faptul că ieșisem iar premiantă și, de aceea, conform părerii mele, totul mi se cuvenea.
– Sunt epuizată după un an întreg de școală. Mama, tu te gândești de câtă odihnă am nevoie ca să-mi pot recupera forțele? Ca să nu mai punem la socoteală că am nevoie de mult aer curat, de o adevărată evadare în natură, ce mai, am nevoie să plec la Borca. Mă înțelegi, nu-i așa?
Mama punea masa, iar eu tolocăleam în continuu.
– Mama, tu auzi ce spun eu aici?
– Bați din mieliță, ca de obicei. La asta nu te-ntrece nimeni. Ai să mergi la munte, când o fi timpul.
Am dat să protestez, dar pe ușă a intrat tata. N-a apucat bietul om să răsufle c-am prins a măcăni și-ai face capul cazemată. Am reluat, cu amănunte siropoase și oftaturi prelungi, povestea pe care i-o servisem mamei și în cele din urmă m-am lăsat să cad teatral pe unul dintre fotolii:
– Of, sunt epuizată! am aruncat cu glas sfârșit, pândindu-l pe tata printre gene. Nici nu știu dacă am putere să stau la masă.
– Ușor, ușor, coană vulpe, zice mama prin ușa deschisă a bucătăriei. Ți-ai găsit victima? N-a intrat bine bietul tată-tu în casă, că l-ai și prins între gheruțe. La masă întâi și-apoi om vedea pe unde și când pleci.
– Hai Arinel, dragul tatii, să așternem pat la stomac și-apoi ne-om sfătui cum om face.
Bătălia era ca și câștigată. Știam că dacă mănânc tot din farfurie, fără mofturi, ba, mai și clipesc des și joc rolul de îngeraș cuminte și ascultător, dimineață sunt gata îmbarcată spre Borca.
Ceea ce s-a și întâmplat.
Nu plouase de multă vreme, era cald, iar Bistrița era limpede. Știoalna, unde ne bălăceam întotdeauna, era acum ocupată de niște țigani. Luluca îmi povestise că apăruseră de nu se știe unde, se stabiliseră pe mal, în dreptul știoalnei și prinseseră a face chirpici. Păreau liniștiți și-și vedeau de treaba lor, fără a crea probleme prin sat. Numai noi, copiii, îi vedeam cu ochi răi: ne furaseră locul de scăldat.
Bistrița era atât de scăzută încât o puteam traversa de pe un mal pe altul, iar apa abia de ne-ntrecea puțin genunchii. Undeva între podul de beton și puntea de lemn, descoperită de apă, ieșise la suprafață o lespede mare de vreo doi metri, foarte netedă, pe care încăpeam așezați, vreo 4-5 copii deodată. Am declarat-o insulă, teritoriu apaș, ce trebuia apărat cu orice chip.
Livada și răchitele de pe marginea Bistriței ne-au oferit tot ceea ce era necesar pentru a intra în pielea personajelor.
Ne-am împletit părul în câte două codițe în care am prins margarete, clopoței și flori de nu mă uita, la urechi ne-am atârnat cercei din vișine și cireșe, pe obraji ne-am făcut câte trei dungi cu funingine din sobă, iar împrejurul costumelor de baie am prins crengi de salcie împletite cu frunzele atârnânde. Dar pentru că n-a părut a fi costumație completă, ne-am cățărat și-am cules scorușe, din care ne-am făcut coliere, pe care le-am petrecut de câte 5-6 ori în jurul gâtului și brățări pentru mâini și glezne. Piesele de rezistență au fost penele capturate cu greu de la bietele rațe din curte, pe care le-am prins mândre în câte o cosiță.
Așa frumos aranjate, arătam mai degrabă a căpiate, a scăpate de la nebuni, decât a neamuri de Winnetou. Dar noi eram mulțumite și asta era ceea ce conta.
Ne-am apărat așa zisa insulă de inamici, am pescuit, ne-am luptat cu personaje imaginare, am râs, ne-am bălăcit până când ne-a prins moleșeala. Ne-am întins pe lespede, la soare, linciurind cu mâinile prin apă. Din când în când apărea câte un drac de sclepț, bâzâindu-ne, pornit să-nțepe, da’ ne lăsam să ne vărsăm repede în apă, așa că zbura mai departe.
Pe undeva, pe după ora 4, au început să treacă autobuzele de la mină de la Crucea. Unul dintre șoferi, care ne-a văzut în mijlocul Bistriței, lăfăite pe lespede, așa înfrunzite, înflorite și decorate cu fructe, s-a apucat a claxona. Atât ne-a trebuit. Cum poate cineva să perturbe meditația a două căpetenii indiene? S-a trezit în noi spiritul războinic apaș. În picioare, pe lespede, am prins a ne scălâmbăi. Bălăngăneam din mâini și din picioare, fluturându-ne frunzele și colierele, într-un ritm doar de noi știut și azvârleam printre dinți, șuierată, un soi de incantație, pe care noi o vroiam a fi indiană: huaha, huaha…
Cert este că acum, când îmi readuc în minte scena, în mijocul Bistriței văd doi draci colorați, păliți de strechie, nicidecum doi indieni. Incantația noastră s-a dovedit a fi atât de zgomotoasă încât, în ușa casei a apărut mătusă-mea, care nici n-a fost nevoie să strige la noi, doar ne-a făcut semnul de intrare în casă și ne-am executat cât de repede am putut.
După ce ne-am pus burțile la cale și-am lăsat să se așeze nițel mâncarea, ne luasem avânt spre alte isprăvi, când numai ce-am aflat că a doua zi Luluca și Miha aveau să meargă la cules zmeură în parchet pe Budacu. În câteva secunde am și pus întrebarea:
– Da’ eu de ce nu merg cu ele?
– Crezi că-i așa de ușor măi Arinuță? Nu-i ca zmeurișul din spatele casei. Acolo-i de muncă. Urci muntele, ajungi în parchet, culegi, umpli găleata de 10 kile și-apoi cobori.
– Dacă Luluca poate, pot și eu!
– Vai de păcatele mele, zice mătușă-mea, nu te pot lăsa copilă. Trebuie s-o sun pe mamă-ta. Dacă ea te lasă, bine. Dacă nu, stai acasă cu mine.
Știam că mama va spune nu. Speram din tot sufletul să-l prind și pe tata acasă. El era aliatul meu întotdeauna. Eram conștientă că mă aflam în dezavantaj. Prin telefon îmi puteau auzi doar vocea, deci trebuia să îmi aleg foarte atent abordarea, cuvintele și tonul. Când e să fie, e! L-am prins pe tata la telefon din prima.
– Apăi știu eu ce să spun măi Arinel… Tu nu ești obișnuită cu așa ceva tăticule și mi-i să nu te afli în dificultate.
Am auzit-o pe mama comentând:
– Duduia cu asfaltul întipărit pe tălpi se și vede acum mare cățărătoare.
– Păi dacă Luluca poate, eu de ce n-oi putea?
– Luluca-i obișnuită cu asta. O mai fost copila la cules de zmeură.
– Adică io-s bicisnică și nevolnică și nu-s în stare să urc pe munte și să strâng vreo două boabe de zmeură. Adică așa mă vezi tu pe mine tăticule? Dacă-i așa, zău că stau acasă, nu te mai frământa.
Și-am aruncat piesa de rezistență:
– Oricum Miha e mai mare și avea ea grijă de noi, de amândouă, că nu știu dacă ți-am spus că merge și ea.
– Ei, Arinel, dragul tatii, n-o zis nimeni asta. Uite, dacă merge și Miha și dacă tu ții atât de mult, poți să mergi. Spune-i Mariei că îți dă tata voie. Dar, să fii cu băgare de seamă, s-o asculți pe Mihaela și să suni mâine seară să-mi spui cum a fost.
– Of, măi omule măi! Ea-i șmecheră, iar tu te lași îmbrobodit. Iar i-ai făcut pe plac! am auzit-o pe mama.
Ce indieni pe Bistriță?… Indieni în vârf de munte. Asta da realizare. Acu să vezi distracție. Am ce povesti când ajung acasă, la Piatra.
Seara ne-am băgat în pat devreme pentru că dimineață aveam a ne trezi la patru jumate. La cinci venea mașina să ne ia. Eram nerăbdătoare și în același timp curioasă. Am adormit cu greu.
Dimineață, la ora stabilită, ochii închiși sub fermoarul genelor visau aventuri nemaivăzute, băluța se prelingea ușor din colțul gurii spre fața de pernă, iar aghioasele se-nnodau sub oghial. O mână ușoară mi-a atins umărul:
– Arina, e patru jumate, te trezești? m-a întrebat Luluca șoptit.
– Îmmmm! am mornăit. Cum să fie patru, numai ce-am închis ochii.
– Dacă vrei poți să rămâi acasă și ne vedem diseară.
– Nici gând! am sărit din scutece. Acuma-s gata.
Cât ai clipi m-am spălat pe dinți și pe ochi și-am prins a mă echipa. Hainele groase au fost cum au fost, dar ciubotele grele de cauciuc m-au dat peste cap. Cu câr, cu mâr, în cele din urmă, împreună cu Luluca și Miha, la cinci fără cinci eram în poartă așteptând mașina. Fetele aveau amândouă câte o găleată de-aia mare de zece kile. Eu nic. Cu mâinile în buzunare. Tanti Maria văzându-mă, ca să nu fiu drept ca măgaru-ntre oi, mi-a adus și mie o găletușă de-aia mică de vreun kil, în care adunam zmeură și pomușoară din spatele casei.
– Strângi și tu în ceva Arinuță ș-apoi mănânci și strângi iar și tot așa.
Când în cele din urmă a apărut mașina am rămas cu gura căscată. Eu mă așteptam la un autobuz în care fiecare stă pe locul lui. Când colo, ce să vezi, un tractor cu remorcă a oprit în poartă. Luluca și Miha s-au urcat repede în remorca descoperită, în care erau mulți oameni înghesuiți și m-au săltat și pe mine, buimacă, după ele. Și-a-nceput aventura. Vântul rece sufla din toate părțile. Mă felicitam în gând că ascultasem de tanti Maria și-ndesasem o căciulă groasă de lână pe cap. Nu mai știu cât a durat călătoria, dar pot spune că mie mi s-a părut o veșnicie. Când am coborât din remorcă, îmi clănțăneau dinții în gură și-mi cam pierise cheful de aventură. Am făcut ochii roată-mprejur. De-o parte drumul forestier și pădurea, iar de partea cealaltă un licăr de apă și pădurea. În mijloc, o gloată de oameni încotoșmănați cu haine groase și cu câte o găleată de zece kile în mână. Și eu, cu găletușa de-un kil.
– Unde-i zmeura? Hai s-o culegem repede și să mergem acasă, i-am spus Lulucăi.
– Avem de urcat vreo oră până ajungem în parchet, mi-a răspuns Luluca zâmbind. Acuș dă soarele, se-ncălzește și-o să fie mai bine, ai să vezi.
Am prins a urca. Am început să mă încălzesc. Mai cu glume, mai cu povești, urcușul n-a părut atât de greu. Când s-au ivit primii rugi de zmeură în fața noastră, deja lepădasem geaca, puloverul de lână și căciuloiul. Partea mai grea a fost cu ciubotele. Erau mai mari cu vreo două numere și ca să le umplu, pusesem vreo câteva perechi de șosete, iar acum picioarele mele erau ca-n cuptor. Ce mi-aș fi dorit să fiu încălțată cu adidașii mei ușurei. Dar, gata cu tânguielile. Vorba mamei: ce-am căutat, în nas mi-o dat! La zmeură am vrut, la zmeură eram.
Cât vedeai cu ochii rugi de zmeură. Cupele roșii, cărnoase și parfumate, te rugau parcă să le culegi. Nu mi-a luat foarte mult să-mi umplu vreo juma de gălețica. Dar nu mi-a luat mult nici să cărăbănesc la burtică tot ce culesesem. Și-am tot repetat operațiunea asta de vreo două ori, până când m-am săturat.
M-am tot maimuțărit și zbenguit dintr-o parte-ntr-alta până când m-am plictisit. Singură n-avea nici un farmec. Fetele erau ocupate și-și luau treaba foarte în serios. Am realizat că prezența mea acolo era doar o toană, un moft de copil alintat, în timp ce Luluca și Miha, împinse de împrejurări, erau acolo să muncească.
Tot urcând, am ajuns aproape de capătul parchetului. Rugii erau din ce în ce mai rari. Urma o porțiune cu iarbă scurtă și deasă și-apoi pădurea. Drept între parchet și porțiunea cu iarbă mi-am găsit un stei de stâncă, c-o adâncitură în el. Mi-am făcut din el tron și m-am înscăunat. Deoarece cunoștințele mele în materie de cântece indiene erau egale cu zero, am ajuns la concluzia că este potrivit să-mi expun talentul vocal folosind repertoriul Cenaclului Flacăra. Acum regretam că n-am cărat după mine și chitara, ca să mă pot produce în toată splendoarea. Am cântat și-am recitat poezii, făcând să răsune muntele de vocea mea. Luluca mi-a zis că la început le-am părut tăhuie oamenilor, dar mai apoi s-au bucurat de mine, că le-am făcut ziua să treacă mai ușor.
Taman eram la „Ridică-te Ștefane și vezi-ți fii”, când o văd pe Luluca că-mi face semn cu ambele mâini ridicate, atenționându-mă să mă uit în spate. Întorc privirea. La vreo 4-5 metri de mine, un urs, așezat pe poponeț, mânca liniștit zmeura din găletușa mea, pe care o lăsasem lângă un rug. M-am ridicat ușor, cu mișcări lente și-am prins a da de fund înapoi. Martinică, căruia mai bine i-aș spune Martinoi, nici nu m-a băgat în seama, văzându-și liniștit de găleata mea cu zmeură. Tot îndepărtându-mă cu spatele, m-am împiedicat, m-am făcut grămadă la pământ și-am luat-o de-a berbeleacul la vale. M-am oprit cu craci-n sus, într-un buștean putred, la vreo doi metri lateral de Luluca.
– Nu fi așa speriată, că n-are treabă cu tine. Uite-te la el, nici nu te-o băgat în seama. S-oricum îi la vreo 200 de metri de noi acu… De ursoaica cu pui să te temi, că aia-i periculoasă.
Dau să-mi despleticesc picioarele și mâinile din poziția în care m-am oprit împrăștiată peste buștean, ca tăiței-n ciorbă, și, când să mă ridic, m-aplec în față și printre picioarele desfăcute dau nas în nas cu ditamai paianjenul. O imensitate. Sunt conștientă că exacerbez, dar în amintirea mea, creatura aceea era mai mare decât o tarantulă. Picioarele păroase, dungate negru cu verde, susțineau cu greutate un ditamai gogoșoiul de corp verde obez, din vârful căruia mă fixau o adunătură de ochi negri răutăcioși și hulpavi. Într-o secundă am țâșnit în picioare și-am rupt-o la fugă în direcția din care taman mă rostogolisem, răcnind din toți rărunchii și cobâlțăindu-mi mâinile în toate direcțiile.
Bietul urs, văzând o arătare atât de ciudată și urlătoare îndreptându-se glonț spre el, probabil a considerat că e mai sănătos să urmeze zicerea „Cel mai deștept cedează!”, așa că s-a pus în patru labe și-a luat-o cătinel în pădure, ducând cu el, ca ofrandă, găletușa mea.
Acum, poate să spună oricine orice, faptele-s fapte: am alungat ursul. Pagubele au fost minore: una găletușă de plastic de-un kil.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *