Chiflăgeală de zmeură

Tata, echipat cu cizmele verzi de pescar, lungi până mai sus de jumătatea pulpei, dădea la pește pe undeva prin mijlocul Bistriței, la vale de puntea de lemn, iar noi, mai la vale de el, ne bălăceam și tot chinuiam niște frunze de brusture, încărcate cu fragi și zmeură, să plutească, ca să ne putem servi în voie în timp ce făceam pluta. Curenții ne purtau în jos pe Bistriță și când ajungeam la un cot, undeva la vreo 200 de metri depărtare de tata, făceam bâldâbâc, ne scufundam și prindeam a înota înapoi, împotriva cursului apei. Țineam malul din dreapta unde curentul nu era atat de puternic.
– Să nu vă-ndemne păcatul să vă apropiați de Cheatra Moacii! striga tata nescăpându-ne din ochi.
– Nu, nu! chiuiam noi cu gurile pline de fructe amestecate cu Bistriță.
Aici, unde ne bălăceam, în apropierea malului drept în direcția de curgere a Bistriței, apa mergea lin la vale și aș putea spune că ne bucuram chiar și de o plajă micuță, continuată cu o porțiune de iarbă scurtă și deasă, catifelată, pe care te puteai întinde în voie în bătaia soarelui. Malul celălalt în schimb, era stâncos, iar Bistrița curgea furioasă izbindu-se de steiurile de piatră, împletindu-și undele în bulboane și zvârlindu-le în vârtejuri spumegânde. Acolo, trona, lipită de mal, o stană de piatră numită Cheatra Moacii. Nu știu de unde-i vine numele, dar știu că era temută de toți cei de prin preajma locului. Mulți își găsiseră sfârșitul la Cheatra Moacii. Unii dintr-o întâmplare, pentru că se lăsaseră purtați până în preajma ei și fuseseră înghițiți de ape, alții pentru că fuseseră prea încrezători în ei și se avântaseră acolo, convinși că pot înfrânge șuvoiul spumegând ce plescăia în vâltoarea de la baza stâncii blestemate. Pe toți Bistrița-i târâse în adâncuri, curmându-le suflarea și-i scuipase apoi câteva sute de metri mai aval, ca să fie luați și plânși de cei dragi.
Tata spunea că Bistrița ar fi cătat să sape în piatră, dar mult mai lesne i-a fost să înghită de sub ea, din solul lutos, adică de sub Cheatra Moacii și sub asta s-ar fi făcut un hău de vreo 20 de metri adâncime în care odată supt de ape, curenții te jucau în voia lor.
În bălăceala noastră continuă, nu pot spune cu exactitate ce-am făcut sau cum, cert este că m-am apropiat periculos de malul celălalt. Zgomotul apei era prea puternic ca să-l pot auzi pe tata care mă striga disperat. Știu să înot, dar n-am fost niciodată o performeră din acest punct de vedere. Mă prinsese mirajul apei, care era din ce în ce mai adâncă și mai răcoroasă. Înaintam pas cu pas și mă bucuram de curenții care-mi înfășurau gleznele, genunchii și șoldurile. Când înălțimea apei începuse deja să-mi depășească pieptul, am simțit o mână cuprinzându-mi coada împletită și trăgându-mă-napoi vârtos. Abia când am ajuns aproape de mal mi-a dat drumul.
– Unde dracu te duceai? Vrei să moară nenea Ioachim de inimă? mi-a aruncat Luluca speriată.
– Da ce-am făcut? mă holbam eu ca proasta.
– Uite turcule unde ți-e brusturele!
Am întors privirea spre Bistriță. Frunza mea de brusture se rotea de nebună la câțiva metri de Cheatra Moacii. Abia atunci m-a cuprins teama. Am prins a tremura. Ajuns și el lângă mine, tata m-a luat în brațe. Își stăpânea cu greu tremurul.
– Măi tăticule măi, da tu în ochii mei faci nenorocirea. Mă strângea la piept, gata să mă sufoce.
– Ei, gata cu dulcegăriile astea, că n-o fost nimic, a încercat Luluca să dreagă busuiocul. Acu n-avem încotro, trebuie să mergem pe coastă pe Fundoaia să mai culegem niscaiva fragi că taman ce mi-ai risipit recolta-n Bistriță.
Tata m-a lăsat cu greu din brațe, dar bucuros totuși că Luluca găsise o cale de-a salva situația și că urma să ne-ndepărtăm de Bistriță. Ne-am strâns tot calabalâcul și ne-am întors acasă. Tanti Maria văzându-l pe tata alb ca varul și fără pic de vlagă, a apucat a întreba care-i baiul și-a aflat, și-atât mi-a trebuit. Mi-am luat o săpuneală, ca la mama acasă. Și ne-am ales și cu pedeapsă: o săptămână n-am avut voie la scăldat.
A doua zi, tata și nenea Mihai urmau să meargă la cosit pe Chiriac, Miha mergea cu ei să-i ajute, tanti Maria pleca la Piatra să-și caute de sănătate, iar noi două cucuiete rămâneam acasă, să avem grijă de animalele din bătătură. Nu prea ne-a convenit, dar dat fiind faptul că taman ce comisesem prostia, nu era loc de obiectări.
Toată lumea a plecat de-acasă cu noaptea-n cap. Ne-am trezit când a prins a cucuriga non-stop cocoșul cel mic și roșcovan, de zicei că-i pus pe baterii Duracel. Am dat de mâncare la animale, am dereticat prin casă și prin curte și, fiind aproape de amiază, ne-am tot întrebat oare ce-om face cât o fi ziulica de lungă.
Cât ne-am tot învârtit prin casă, am găsit dosite, în camara mare de lângă bucătărie trei pungi de-un chil de zahăr. Pe loc ne-a venit ideea. În livadă, lângă locul pe care fusese casa bunicii, erau vreo câțiva metri pătrați de zmeuriș. Am luat o găleată de cinci chile și-am prins a culege zmeură, cu gând de-a le face o bucurie tuturor, când s-or întoarce acasă.
Când am umplut găletuța, ne-am grăbit cu ea-n bucătăria de vară. Aleasă pe sprânceană, tot una și una, trandafirie și parfumată, am deșărtat zmeura în ceaunul cel mare de tuci. Luluca a făcut focul în sobă, am scos cercurile de la plită și-am pus ceaunul pe foc. Am turnat peste zmeură cele trei pungi de zahăr și apoi, cu făcălețul am prins a mesteca vârtos. După vreo trei ore de fiert și amestecat continuu, făcând cu schimbul, că ne dureau mâinile, am declarat dulceața gata. Văzusem la mama că lua o linguriță de dulceață și s-o punea într-o farfurioară la răcorit. Dacă după ce se răcorea avea aspect sticlos și se ținea, nu curgea ca apa, era gata făcută. Drept așa era și-a noastră. Ne-am declarat mulțumite. Preț de juma de stradă era parfumată de aroma dulceții noastre. Ne-am tras câte două scăunele sub mărul cel bătrân de lângă bucătărie și, încântate de cum ne spălasem obrazul după năzbâtia de cu o zi înainte, ne-am pus pe așteptat să ne vină lăudătorii.
Prima a fost Niculina.
– Tu Lulucă, Arinucă, da ce-ați făcut tu? Tătî strada-i numa parfum.
– Am făcut dulceață de zmeură! m-am lăudat repede.
– Apăi, dac-aț avut zahăr. O fi trimis mamă-ta de la Piatra. Că numa cu cât dau ninorociții iștia pi cartelă, n-apuci să mai faci dulcețuri.
I-am pus un borcănel de dulceață de-a noastră Niculinii, așa de poftă, și-am lăsat-o să meargă-n treaba ei. Chestia cu zahărul ne cam întunecase oarecum orizonturile. La vremea aceea, zahărul era raționalizat și se vindea în fiecare lună, doar juma de chil la o persoană. În familiile de patru persoane, dintre care două erau copii, cu greu ajungea zahărul de la o lună la alta. Drept este că-l găsisem în camară, dar era dosit după un săculteț cu făină de porumb. Poate fusese pus acolo că n-avusese tanti Maria loc în altă parte. Ei, aș. Până la urmă făcusem ceva util cu el și ne dovedisem și harnice.
Prima care-a ajuns acasă a fost tanti Maria. Noi ne-am așteptat la laude, dar n-a fost taman așa.
– M-aț gătit! Cin’ v-o pus? Cin’ v-o pus? Ce treabă ați avut voi lighioilor să cotrobăiți în camarî? Am muncit juma di an ș-am strâns la zahăr s-am de dulcețuri șî voi l-ați gătit într-o zî. Dispăreț din ochii mei să nu vă văd tătî zîua cî mor.
Dezamăgite, cu coada-ntre picioare, ne-am refugiat în livadă și de-acolo pe malul Bistriței.
Când a venit tata ne-a găsit așezate pe cioata de răchită bătrână din portița de la Bistriță, bălăngănindu-ne picioarele-n gol și plescăind cu două nuiele în apă. Eram atât de amărâte pentru că toată munca și strădania noastră de a face ceva bun se duseseră pe apa sâmbetei și în loc de laude ne alesesem cu săpuneală.
– Hai în casă să stăm la masă măi gospodinele lu’ tata! ne-a zis zâmbind.
– Nu mergem nenea Ioachim, că-i supărată mama pe noi!
– Mi-o zîs Maria că v-o sfădit. Da i-o trecut acu. Am sunat-o pe mamă-ta ș-o trimiti mâine vreo câteva chile de zahăr. S-apoi am gustat și eu din chiflăgeala aia a voastră. De bună-i bună, da eu n-aș numi-o dulceață, i-aș zice mai degrabă gem. Da o zâs mamă-ta Arinuță că-i musai să-i duci și ei niște minune de-a ta. Ș-acu hai la masă că am adus nicoreți și face Maria acu o măliguță cu o tocăniță de nicoreți cu brânză de stă mâța-n coadă.
Cu oftaturi și fandoseli, ne-am dus în casă în cele din urmă. Mătușii îi venise inima la loc pentru că-și primea zahărul înapoi, tata era bucuros că ne avea alături, noi eram victorioase în cele din urmă, că ne lăudase tata preparatul, așa că totul era bine.
Tata și nenea Mihai prinseră a povesti de Geta și Ion, care erau și ei la cosit pe Chiriac. La amiază, obosiți de muncă, după ce s-au tras în dosul unei clăi și-au întins masa, numai ce l-au auzit pe Ion boscorodind.
– Da pâinea ăi lasat-o acasă să sî-nvechească șî mie-mi dai măligă rece. Apăi lepedeu mă-sii măi fimeie. După o zî di tras la coasă tot măligă rece cu ceapă șî brânză. N-am și io parte de-un coltuc de pâine.
– Geta o tăcut, povestește tata. Da’ măi peste vreo câtiva ceasuri, când l-o răzbit pi Ion foamea, să-l fi văzut ce-a dracu mușca din mămăligă de zâceai că-i ditai halca de carne. Geta, o lasat grebla din mână ș-o strâgat la el: Măi divreme nu-ț plăcea. Acu-i bună? Mănâncă Ioane, lua-te-ar dracu, că ș-așa o dădem la câine!
Râdeam de Ion în timp ce întingeam cu mămăliguță în farfuria din care abureau nicoreții cu caș de oaie. Prindeam între bucata de mămăligă și degetul mare ciuperci și brânză care, încălzită fiind, se întindea în fire lungi pe care le pescuiam cu limba-n gură.
– Da nu vă mai prostiți atât. Puneți mâna pe furculițe și mâncați ca oamenii!
– Lasă tu Marie iepurașii să mai copilărească acum, cât mai pot! ne-a apărat nenea Mihai cu vocea-i molcomă.
– Cu mânuța dragile tatii, așa ca haiducii! Așa-i mâncarea gustoasă la munte! ne-a-ncurajat tata râzând.
– Nu te-aude Lica, Ioachime!
– Tocmai de-aia Marie! Măcar aici să fie haiducă, că destul stă mă-sa cu gura pe ea acasă.
Noaptea s-a așternut peste Borca aducând împăcare și liniște în sufletele tuturor ai casei, iar dimineața ne-a găsit odihnite și pline de energie.
Erau cu toții strânși la masă în bucătărie. Laptele aburea pe plită, iar nouă ne pregătiseră și căcăuță. Cineva fusese deja la brutăria lui moș Mitruț pentru că o pâine mare și caldă, era în mijlocul mesei. Tata și nenea Mihai își pregătiseră propriul mic dejun. Sfărâmaseră cu pumnul o ceapă aflată-ntr-un ștergar și puseseră sare peste ea și tăiaseră caș și slăninuță afumată pe un fund de lemn.
În cadrul ușii, amândouă în pijamale, cu ochii încă încărcați de somn, urmăream pregătirile din bucătărie.
– La spălat puchinoaselor și-apoi la masă! ne-a dezmierdat tanti Maria.
Ne-am zorit la spălat și la îmbrăcat. Când am revenit în bucătărie, tanti Maria punea de zor pe o felie de pâine unsă cu unt, dulceață executată de noi c-o zi în urmă. Luluca se uită la ea, se uită la mine și iar la mamă-sa și c-o față extrem de serioasă și-o voce gravă zice:
– Mănâncă Marie, lua-te-ar dracu, că ș-așa dădeam la câine!
Preț de-o secundă s-a lăsat tăcerea. Tanti Maria, cu bucătura-n gură arăta precum șoricelul de l-ai prins cu cașcavalu-n fălci. Toate privirile s-au întors spre ea. Un hohot imens de râs s-a rostogolit peste bucătărie.
– Bună-i dulceața mamă? a întrebat Luluca râzând.
– Bună-i tu Lulucă, mânca-te-ar mama de năzdrăvană!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *