Mălăiețe producătoare

 

Era joi, deci zi de piață și de târg. Tanti Maria a trimis-o pe Miha la cumpărături, iar noi ne-am învârtit și ne-a luat cu ea. După ce ne-am sucit prin piața din centru, am intrat și la magazinul Marianei. Acolo, ni s-au lipit ochii de două costume de baie, pe care noi le-am văzut fantastice. Erau viu colorate cu imprimeuri ce imaginau o plajă însorită și niscaiva palmieri. Ne zgâiam la ele ca vițicile la poartă nouă.
Miha zice:
– Mariana, dă-mi un costum de-ăla de baie să-l vadă astea mai de-aproape, că altfel nu le mai scot de-aici, parcă-s lipite cu clei. Și să-mi zici și cât costă.
– 30 de lei Mihaelă!
– Vai, Doamne iartă-mă, da ce-au de-s așa de scumpe, îs cusute cu fir de aur?
– Îs de import, i-a răspuns Mariana întinzându-i unul dintre costume aranjat frumos pe umeraș.
L-am învârtit pe toate părțile, l-am pipăit, l-am admirat, apoi, cu regret, a trebuit să-l înapoiem.
Când am ajuns acasă ne-am apucat de scheunat pe lângă tanti Maria că poate, poate, ne lipim de bani și ne procopsim cu cele două minunății.
Nici vorbă!
– Ei asta-i acu… Oi da 30 de lei, adică 60 pe trii petece de material.
– Da-i din import, a zis Luluca.
– Da po să fie și din Lună că tot nu dau atât.
– Dă-le tu mamă, zice Miha, că le-o plăcut de nu le mai puteam dezlipi de vitrină.
– Ei, da sigur. Chelului drept tichie de mărgăritar îi trebuie. Ele n-au nici țâțe, nici fund, amândouă-s două ciolane și-un zâmbet, abia de le pui la un loc faci de-una întreagă, da le trebe costum de baie. Ce să-ți spun, c-o tuși Bistrița când se bălăcesc ele, dacă n-au fundurile acoperite cu palmieri.
Dezamăgite, amărâte de nu se mai poate, am căutat de ne-am numărat economiile. Chiar de puneam banii la un loc, cu ceva adăugiri de la Miha, abia de făceam de un costum. Am luat-o la tălpiță prin livadă, fluierând a pagubă.
– Las că vine tata din delegație și-i spun să ne dea bani să ne cumpărăm, am zis mai mult ca alinare.
– Și dacă până vine nenea Ioachim se vând? mă-ntreabă Luluca.
– Trebuie să găsim o soluție, am zis scărpinându-mă în creștet.
Cum ne tot fământam mințile, am văzut o mașină c-a oprit lângă gard și din ea a coborât o femeie, în dreptul părului cel mare mălăieț. Perele erau coapte, foarte parfumate și zemoase, iar unele se desprindeau și cădeau din copac. Cele ce loveau asfaltul se zdrobeau, dar cele ce cădeau pe iarbă, doar le ștergeai un pic de mânecă și le mâncai în voia cea bună.
Femeia a cules de jos o pară, a mușcat din ea și-a supt cu nesaț zeama ce dădea să i se prelingă pe la colțul gurii. Apoi a azvârlit o privire peste gard. În livadă, pe iarbă, erau căzute multe pere ce-i făceau cu ochiul.
– Fetelor, îmi dați și mie câteva pere de sub copac?
– Dacă ne dați o pungă, o sacoșă ceva, a răspuns Luluca.
Femeia ne-a adus din mașină o sacoșă de rafie pe care i-am umplut-o. A dus-o în mașină, ne-a mulțumit frumos și-apoi printre bârnele de la gard, ne-a întins o bancnotă de 5 lei. La început am refuzat-o, dar a insistat, așa că am luat banii. După ce a plecat, ne-am uitat una la alta și n-am avut nevoie de cuvinte. În câteva minute eram în vârful părului. Taman ce descoperisem sursa de bani, care avea să ne asigure costumele de baie. Am adus din casă un ștergar alb, țesut, din in și ne-am prezentat pe el marfa cu artă și talent.
Vindeam, pe marginea străzii, un leu grămăjoara de 10 pere. Spre mirarea noastră, mai bine de jumătate din sumă am făcut-o-n prima zi.
Dimineață, numai ce-am îmbucat, în grabă, ceva prin bucătărie și ne-am și coțobănit una în păr și cealaltă în mărul sântilesc, ca apoi să ne întâlnim în vișinul bătrân din mijlocul livezii, ale cărui poame erau delicioase, și să isprăvim și cu risipa de corcodușe galbene. Așa cum ne sfătuisem seara, înainte de culcare, o diversificare a ofertei, avea să ne crească profitul. Comerciante, nu glumă!
Cert este că pe seară, aveam deja suma cu pricina și încă ceva în plus. Lesne de înțeles că a doua zi dimineață am fost în fața magazinului înainte de a se deschide. Ne-am cumpărat râvnitele costume de baie și le-am și probat în aceeași zi în Bistriță.
La aproape o săptămână după povestea asta, eram în curte. Noi, pe-o cracă a mărului cel bătrân de lângă bucătăria de vară. Numai tălpile ni se vedeu de printre crengi și frunze. Frevonia venise la tanti Maria să vorbească nu-ș ce cu ea. Cum discutau ele, în poartă a oprit o mașină.
– Doamnă, fiți amabilă, pot să mai cumpăr de la dumneavoastră niște pere?
Mătușă-mea se uită cu gura căscată la femeie.
– Poftim? Nu înțeleg ce vreți să spuneți…
– Acum vreo săptămână în urmă, când mergeam spre Vatra Dornei, am oprit în dreptul livezii și-am cumpărat de la fetele dumneavoastră o sacoșă de pere tare bune. Și-aș mai cumpăra o sacoșă, dacă-mi vindeți…
Mătușă-mea s-a-ntors spre noi:
– Jos din măr lighioilor. Fuga-n livadă de-i culegeți doamnei o sacoșă cu pere și-apoi mă socotesc eu cu voi două.
Ne-am întors cu perele. Femeia a vrut să plătească, dar tanti Maria nici n-a vrut s-audă, așa că a mulțumit și-a luat fructele și-a plecat.
Tanti Maria s-a prins cu mâinile de cap și s-a-ntors spre noi, dar n-a apucat să zică nimic.
Luluca s-a prins cu mâinile de cap, exact gestul mătușii și-a-nceput:
– Mă gătiți, mă gătiți lighioilor!
Amândouă am izbucnit în râs, dar în același timp am fost cu băgare de seamă, să nu ne aflăm în raza de acțiune a mătușii.
– Amândouă în casă. Pedepsite. Nu ieșiți din casă două zile, ne-a aruncat tanti Maria cu năduf.
Am intrat în casă și ne-am înființat drept la geamul din față, așa ca să ne vadă. Am lipit fețele de geam, ne-am turtit năsucurile de el, am deschis gurile mari și ne-am lățit limbile pe sticlă. Frevonia a prins a râde. Tanti Maria a întors privirea spre noi.
– Doamne, Doamne, Doamne, abia ce-am șters geamu ista și iote-le cum mi-l zăbălesc tot. De nu v-oi rupe io culișăru de schinare, lasă!
Ne-am refugiat în cameră la Luluca, știind că pedeapsa noastră n-avea să dureze prea mult. Era trecut de unu jumate așa că tanti Maria urma să-și facă siesta în liniște, chestie total incompatibilă cu prezența noastră în zonă: ori renunța mătușă-mea la somn, ori ne expulza pe noi în livadă.
Am pândit-o când a intrat în casă și-am începu jocul acela cu mâinile de-l jucau toate fetele de vârsta noastră, care devenea din ce în mai alert pe măsură ce-l repetai, până când unua dintre noi pierdea ritmul: Re pom pi poleri polereasca, re pom pi, re pom pa…
Tanti Maria, săraca, a rezistat la doar trei re pom piuri, nu mai mult.
– Afară, în celălalt capăt al livezii anghionilor!
Biata femeie, ne-a făcut jocul, că noi atât așteptam. Pedeapsa noastră durase mai puțin de-o ora.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *