Prune verzi

Treaba cu pescuitul era o îndeletnicire de-o aveam ades în vacanța de vară. Dacă tata nu ne făcea rost de vreun borcănel cu carabeți, porneam vânătoarea de râme. În curtea mică, imediat în spatele casei, era tăietorul de lemne, adică o buturugă imensă, pe care erau despicate lemnele și făcute numai bune de pus în sobă. Era ceva muncă pe capul nostru să răsturnăm ditamai buturuga și să scociorâm sub ea, în pământul umed, în căutare de râme. Aveam o cutie mare de conservă în care înghesuiam nefericitele creaturi și când consideram că avem destule, aduceam din bucătărie vreo bucată de mămăligă rece, rămasă decuseară, apoi strângeam din livadă, de sub copac, o punguță de vișine căzute și gata înarmate, înhățam undițele atârnate în niște cuie în dosul bucătăriei de vară și ne porneam hotărâte spre Bistriță. Traversam o bucată din livadă și undeva, mai spre capătul ei, aveam făcute în gardul dinspre apă ca două scăunele din bârne, pe care ne cocoțam și-apucam a da la pește. Drept este că n-am putut niciodată să pun râmele în cârlig, Luluca era nevoită de fiecare dată s-o facă. Mă boscorodea, dar o făcea:
– Ești așa sensibiloasă, de mă umflă râsul. Se vede că stai mai tot anul la oraș. Așa-i cum zice tanti Lica, ai asfaltul întipărit pe tălpi și te sperii de fiecare balegă, mă tot blagoslovea punându-mi râma în cârlig.
Să tot fi fost pe la sfârșitul lui iulie când ne-a prins vremea amiezii la pescuit în Bistriță. Undeva, de după gardul ce despărțea livada de casă s-a ivit capul mătușii, care-a prins a striga la noi:
– Lulucă, Arinucă, unde sunteți tu? Haida-ți la mâncare, c-apoi nu stau după voi zece ani cu masa pusă. Îu, păcatele mele, iar v-o dus arhanghelu la pescuit? Tu, dacă iară veniți cu găleata de boișteni, porcușori, șui și obleți să vi-i curăț eu, rup jordiile celea de alun pe fundul vostru, și-a arătat spre undițele noastre.
– Da taci tu mamă, c-avem și vreo doi cleni, i-a aruncat Luluca râzând.
– Dacă prind neam de pește în bucătărie azi, v-ați mâncat lefteria de la mine. Patru ceasuri am curățat ieri la peștii voștri ș-acu vreți a o lua de la capăt? Drept în șura cu fân aveți a dormi la noapte dacă-mi faceți pocinogul. M-aț auzât?
Cât am stat la masă ne-o tot tolocănit continuu, așa că ne cam pierise cheful de pescuit și ne-am tot învârtit în jurul cozii, cam ce-am putea executa, în așa fel încât s-o dăm la pace și cu mătușă-mea, dar nici să ne plictisim.
Stăteam ghemuite pe scările de la casă și clefăiam niște pomușoară. Tot căutam cu privirea vreo ceva de care să ne-agățăm și să ne dea de lucru până mai pe seară, când aveau a se-ntoarce tata și nenea Mihai de la cosit, iar noi aveam a ne aciua în bucătăria de vară, lângă sobă, ținând urechile ciulite la povestirile lor. Nimicuța interesant de făcut, da drept nic.
– Hai de-om merge pe Fundoaia, ne dăm de berbeleacul la vale, că tot îi iarba cosită și poate găsim a strânge niște bureți, îmi spune Luluca cam fără chef.
– Io știu ce să zic?… îi răspund într-o doară.
N-apuc a termina de zis și privirea-mi cade pe curtea din spatele casei. Peste șopronul mic în care erau rânduite lemnele tăiate, puse binișor la zvântat, se prăvăleau dinspre livadă, crengile aplecate, pline de rod, ale unui prun. Poamele erau mari, dar încă verzi și-aveau a se coace abia spre septembrie încolo. O ghiontesc ușor pe Luluca.
– Ce-i? și-și îndreaptă privirea în același timp cu-a mea spre prun. Zici de-un compot? mă-ntreabă mai degrabă retoric.
În secunda următoare ne-am și pus în mișcare. M-am repezit în holișor și-am înhățat găletușa de plastic, în timp ce Luluca a proptit scara pe marginea gardului numai bine de urcat pe șopronul de lemne. În câteva clipe eram sus.
– Iaca, clei, zice Luluca și-mi arată o bubuloaie mare de clei pe una din crengile prunului.
– Aha, iaca, dacă nu ne cocoțam nu-l puteam vedea, i-am răspuns prinzând cu degetele adunătura consistentă de clei și desprinzând-o de pe coaja copacului. Jumi-juma! și rup bubuloaia în două întinzându-i Lulucă-i o bucată.
Molfăim la clei. E bun, dar nu se compară cu ăla de vișin. Ei, asta e, ne mulțumim cu ce avem.
Nu ne-a luam prea mult să strângem o găletușă de prune verzi. Profitam că tanti Maria era la relax, somnul de frumusețe, așa că ne puteam destrăbăla în voie în bucătăria de vară.
Am executat un compot de prune verzi în care-am strecurat și-un pliculeț de zahăr vanilat. După ce-am isprăvit cu bucătăritul am adus o găleată de apă rece de la fântână și-am cufundat ulcica cu compot, până la buză, în găleată, să se răcească. Când s-a răcorit am zvârlit apa din găleată la florile din față, am luat ulcica, două linguri și-o păturică și ne-am retras în livadă, la umbra florilor de nu-mă-uita și-a margaretelor.
Și-am tot vorbit și-am liorpăit la compot, și-am liorpăit și-am tot vorbit, și-am dat gata ulcica. Și ne-am întins cu burțile rotofeie în sus, la soare, până când ne-a pălit pântecăraia.
Nu mi-am imaginat niciodată că stăm atât de bine amândouă la capitolul viteză. Am descoperit când ne-o pălit pe amândouă, în același timp. Alergătura până la buda din curtea mică a fost cum a fost. Problemele au început când am ajuns acolo: care intră prima. După vreun minut sau două de ezitări, în care ne-am tot împins una pe cealaltă, Luluca a tras cu putere de ușă și-a intrat:
– Lasă-mă că mor! a șoptit, iar o secundă mai târziu a urmat un torent de bubuieli și bolboroseli, urmat de o răsuflare ușurată, bucuria eliberării…
Cu budiguții scurți în mână, încrucișând vârtos picioarele și cobâlțăindu-mă, mă tânguiam pe lângă ușă:
– Ieși odată, c-altfel fac pe mine…
Compotul de prune procesat de propria-mi burtică se-ngrămădea să-mi părăsească măruntaie, înghesuindu-se spre ieșire cu vuiet și chiot.
Mereu mi-a fost frică de budele de la țară, acelea din grădină: o gaură mare neagră în pământ. În imaginația mea bolnăvicioasă mă vedeam căzută în hăul acela mare și negru sau, și mai rău, o mână cu gheare lungi și ascuțite mă trăgea prin gaură în imensa groapă cu căcat de dedesubt. Așa că, pentru propria-mi protecție inventasem scutul anti-cădere: cineva ma ținea de mână când foloseam buda. Evident la Borca era Luluca.
Ne-am tot perindat în buda mică, ba eu, ba Luluca, iar la un moment dat, din motiv de grabă și crampe, nu mai conta cine este înauntru, continuam să ne ținem de mână. Privit de departe tot balamucul ăsta părea o joacă bolnăvicioasă a două copile tâmpite. Era ca și cum una se ascundea în budă, iar cealaltă o trăgea de mână afară. Ușa de la budă scârțâia non-stop, ceea ce, inevitabil, a dus la apariția mătușii. A scos capul pe fereastră, cu ochii cârpiți de somn și după ce ne-a urmărit preț de câteva minute, s-a rățoit la noi:
– Ferească-mă Dumnezeu! Da ați căpiat de tot? Alt loc de joacă n-ați mai găsit? Răsună poiana de scârțâiala și hodorogeala ce-o faceți. Aveți odată astâmpăr anghioancelor că de nu vă lipesc două palme pe fund de vă merg fulgii!
– Ba nu cred că vrei s-o faci, c-avem pântecăraie amândouă!
– Ei, Doamne! Da de la ce, ce-ați mâncat de vă merge burta așa rău?
Când ne-am mai ogoit nițel, ne-am pus a-i povesti despre compotul nostru.
– Of, măi copchii tăhui, cum să mâncați compot de prune ș-apoi să vă puneți cu burțile la soare? Drept alambic v-ați făcut. Haida-ți în casă să vă fac pâine prăjită pe plită, s-o mâncați cu niște dulcețuri de afine să vă treacă, mâți câcăcioși ce sunteți.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *