Mama

E greu de povestit…
Mama, e o viață. Mama e o istorie.
Mama este mama. Cea mai mamă dintre mame. MAMA
Suna la ușă.
– Tu, tu pe cine-ai mai stâlcit azi? mă-ntrebă mama înainte de a deschide ușa. Se uita la mine și-așteptă.
– I-am dat un pumn, da numa un pumn Cristinuței…
– De ce măi copilă, de ce?…
Și deschidea ușa.
Acolo era mama puștoaicei pe care o lovisem. Se plângea la mama.
Mama, în fața lor, se-ntorcea spre mine spunând:
– Las ca vezi tu duduie…. Îți dau io ție…
Se-ncheia toată povestea și mama închidea ușa.
– Doamne, Dumnezeule Doamne… Să nu-ți dea Dumnezu un copil ca tine. Ce-ai avut cu ea tu? De ce-ai bătut-o?
– Că m-o enervat. Și că-i proastă. Da ce ea se pune cu mine?
– Măi copile, măi copile, ești crescută în familie de oameni normali. Nu poți să te comporți ca o sălbatică. Zi măi omule ceva! Ioachim, de ce mustăcești? Încurajeaz-o, așa, că mâine, poimâine ni se urcă în cap,
– Da taci fimeie, că are tata o voinicoasă.
– Of, Doamne, mă mâncați, mă mâncați!
Și pleca în bucătărie.
O auzeam seara târziu:
– Nu-i mai da atâta nas c-o pierzi!
– Da taci tu Licuță, îi spunea tata, că-i deșteaptă și nu se pierde.
Mama, le-aș dori tuturor copiilor o mama ca a mea.
Era un septembrie rece și ploios. Mergeam la practica agricolă. Pentru cei ce nu știu, de pe 15 septembrie, până pe 30 sau pe 10 octombrie, mergeam la practica agricolă. Asta însemna să mergem pe câmp la cules recolte. Era frig și ploua, de obicei.
Anul acela am mers la cules de sfeclă, undeva lângă Piatra Neamț, încărcați în camioane, ca vitele duse la muncă. Eram veseli. Eram împreună. Foști colegi de generală, noi colegi. Eram copii. Eram în clasa a IX-a.
Aveam o geacă roșie de fâș și o căciuliță roșie împletită. Mi-o făcuse tanti Profira, sora mamei, și eram tare mândră de ea, pentru că era unică, n-avea nimeni la fel ca a mea. Mai mult, căciulița roșie mă prindea foarte bine.
M-a prins o răceală. Mama a trimis hârtie la școală că sunt bolnavă și că nu mai pot veni la practică. Tata era plecat în delegație. Radu, frate-miu, era la facultate. Eram doar mama și cu mine.
Inițial a fost o răceală, apoi o bronșită, apoi o pneumonie, apoi o dublă pneumonie…
Mama și cu mine.
Am tot căzut, din rău în mai rău…
Avea gărzi la dispensar. Mi-o amintesc ca acum:
– Arinuță, dragul mamii, trebuie să plec.
– Mergi mama, îi spuneam.
– Din jumate în jumate de oră îți pui termometrul și mă suni. Eu sunt în dispensar. Aștept telefonul tău.
– Da, mămica!
Pleca. Cu inima ruptă. Frântă. Pleca. Avea lacrimi în ochi. O sunam. Aveam febră mare. Am sunat-o. A venit din fundul satului unde era dispensarul. L-a închis și-a plecat. Nu știu cum a ajuns acasă. Nu erau mașini, nu erau autobuze. Dar, mama a venit acasă. O vedeam printre lacrimi și febră. Plângea. A sunat la salvare. Plângea. Amintirile sunt tulburi, dar câteva vorbe rămân:
– Moare aici sau acasă!
– Fata mea nu moare! O iau acasă!
Nu știu ce s-a întâmplat apoi. Eram acasă. Îmi era frig, foarte frig. Mama plângea.
– Câți copii au trecut prin mâinile mele… Nu mori puiule, nu te las să mori….
Auzeam ca prin vis vocea mamei:
– Răducu mamă, hai acasă că se duce Arinuca mamă și am nevoie de ajutor…
Și îmi amitesc doar frânturi:
– Măicuța Domnului, dă zile din viața mea copilului meu!
– Trezește-te, nu fi cu capu că doar nu ești nebună să mori! plângea Radu
– Copile, deschide ochiii!
– Tu cât de șuie ești să mă lași numai pe mine moștenitor? Da nu fi proastă, trezeste-te odată!
Întâi fraze, apoi vorbe, apoi cuvinte,apoi arar chipuri și-apoi nimic…
Intuneric și frig. Un frig imens. Gol. Un frig care durea tare, foarte tare.
Și-apoi…
Eram întinsă pe dormeza din living. Undeva între viață și moarte. A intrat tata. În sfârșit după mai bine de o lună venea acasă din delegație.
– Arinel, Arinel, dragul tatii, da ce ai?
Eram ca moartă. I-am auzit vocea și-am deschis ochii. M-am ridicat în capul oaselor și l-am strâns în brațe.
Mama, mămica, care mai bine de o lună făcuse eforturi disperate să mă țină-n viață, s-a pus în genunchi în fața icoanei Macii Domnului:
– Măicuța Domnului, dacă ta-su-i izvorul vieții ei, ia-mi mie viața și dă-i-o lui. N-am crezut să-mi mai văd copila așa vie…
Dar bucuria n-avea să fie de lungă durată. Am căzut grămadă în brațele tatei. Prin vis am auzit:
– Licuță tată, mi se prăpădește fata!
– Arinuța-i dusă Ioachime de mai bine de două săptămâni. O înviat acu, c-ai venit tu acasă! Să mi te ție Dumnezeu omule în viață, că prin tine îmi trăiește copila.
Au urmat zile și nopți de tăcută așteptare.
Au plâns și s-au rugat, s-au rugat și-au plâns. Au făcut cu schimbul. Lumânarea aprinsă, ca să plec cu lumină pe lumea cealaltă. Speranța când respirația părea mai liniștită. Disperarea când febra creștea grozav de mult și groaza și durerea când mă împachetau în cearsafurile reci sau ma cufundau în cada cu apa rece și cuburi de gheață ca să-mi scadă febra, toate, dar toate în zadar.
Deliram. Și deliram urât.
Într-una dintre seri,fără să mă trezesc din somnul meu greu, îl visam pe tata ca mă pune în sicriu și vrea să mă scoată afară de la mine din cameră. Avea sicriul cu mine pe umăr, iar eu țipam și încercam să mă agăț de pereți să nu ies.
Mi-au povestit ai mei că a fost o noapte în care am plâns si m-am agitat continuu, în coma și delirul meu, să nu mă ducă.
Și a venit o dimineață. Una ca toate celelalte de-acum. Făceau cu schimbul. Nu mai așteptau decât o minune de la Dumnezeu. Eram deja o scârnăvie, mai mult ciolane decât piele, căreia i se ținea lunânarea aprinsă.
Radu plecase înapoi la facultate. Tata și mama făceau cu schimbul lângă mine.
Am deschis ochii. Tata stătea cu capul în mâini. M-am uitat în jur și brusc am simțit nevoia să spun.
– Vreau niște semințe de bostan!
– Doamne tăticule, da-ți aduce tata toți bostanii din lumea asta,mi-a spus tata plangând-râzând de fericire că mă auzea vorbind.
– Sun-o pe mămica la dispensar si spune-i, spune-i c-o iubesc! Mămică ca a mea nu are nimeni. O iubesc!
Te iubesc mămica mea!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *