Atehnicus

De când mă știu ingineriile nu s-au lipit de mine. Nu poți fi priceput în toate, nu-i așa?
Arinel, draga tatii, da ce faci cu abajurul ăla?
Mi s-a ars becul la veioză și l-am schimbat, da nu știu cum s-a făcut de-am rămas cu ăsta-n mână, i-am răspuns tatei, întinzându-i abajurul alb lăptos.
Tata a zâmbit în colțul gurii, l-a luat, l-a fixat și mi-a dres veioza.
Nu știu cum se face Arinel, da câteodată măi tăticule, parca-i avea două mâini stângi.
Da n-am făcut nimic, numai ce s-o stricat, i-am răspuns cufundându-mă-n privirea-i verde și am dat din mâini a lehamite.
&&&
Mama nu mă lăsa să-mi usuc părul cu foehnul, pentru că motiva ea că deteriorează firul de păr, drept urmare nu posedam așa ceva.
Lileta mă țârâie la telefon să mă-ntrebe dacă ieșim la o tălpiță.
Taman mi-am spălat părul și e ud. Nu cred să se usuce prea repede. De ieșit aș ieși, dar sigur nu mă lasă mama s-o-ntind afară așa.
Hai că-ți aduc foehnul meu, îl usuci rapid și gata.
Zis și făcut!
Ne-am pus vârtos pe uscat coama-mi deasă. Lileta, pricepută, plimba cu îndemânare suflul de aer cald pe toată lungimea părului.
Dă-mi să usuc mai bine aici pe interior, i-am arătat eu înspre ceafă.
Lileta îmi dă foehnul care odată ajuns în mâna mea, la mai puțin de un minut face poc, hâr-hâr și gata.
Casc ochii mari la Lileta.
Nu i-am făcut nimic! mă justific.
Știu, râde Lileta, s-a stricat, s-a stricat, aia e!
&&&
Odată ajunsă în Londra, Bubu-mi cumpără un Oyster. Ăsta-i un card normal pe care-l alimentezi cu liroanțe și îl folosești pentru a plăti călătoriile cu oricare dintre mijloacele de transport în comun ale metropolei.
La prima utilizare Bubu mi-a făcut o demonstrație despre cum se procedează. Totul fain frumos. Gara din Sydenham era micuță și nu foarte aglomerată. Am băgat la cap care-i procedura de urmat.
După ce ne-am preumblat până pe seară și-am tot bântuit prin magazine, ne-am oprit la o micuță terasă pe malul Tamisei să-mbucăm ceva. Apoi, cu pas vioi, ne-am îndreptat spre Victoria, cea mai mare gară londoneză. Acolo, puhoi de lume, furnicar, nu glumă. Căscăm gura la monitoare, găsim linia la care avea să fie trenul spre Croydon, de unde urma să schimbăm și să urcăm în cel ce-avea să ne ducă până-n orășelul micuț în care locuiam.
Unul după altul londonezii lipesc Oysterul de ecranul magneric, trec prin zecile de porți și se-ndreaptă spre trenuri sau metrouri. Bubu lipește Oysterul, se deschid porțile, trece. Eu lipesc, porțile rămân închise. Încerc iar. Nic. Porțile închise, ba mai și țâuie. Vine un supraveghetor. În spatele meu zeci de oameni grăbiți așteaptă. Încerc iar. Fără rezultat. Oamenii se-agită. Îi țin în loc. Întind Oysterul supraveghetorului, care mă întreabă dacă am suficienți bani. Sigur că da, numai ce-am pus vreo 20 de lire. Scanează el, porțile se deschid și trec. M-am făcut de tot râsul.
Ajungem în cele din urmă la noi în gară. Ca să ieși, aceeași procedură. Scanezi cardul, se deschid porțile, treci. La mine ioc. M-am lecuit! Câți ani am locuit în Londra, de fiecare dată, Bubu sau altcineva a scanat Oysterul pentru mine. La mine, inexplicabil, nu funcționa.
&&&
Numai ce făcusem MOT-ul (ITP) la buburuză. Steve, pentru că la service-ul lui am fost de fiecare dată, îmi cunoaște bine mașinuța. La vreo săptămână după ce i-am făcut verificarea anuală, când veneam de la serviciu, am auzit o huruială și-o zdrăngăneală în partea din spate a mașinii. De felul meu nu sunt vitezomană, respect limita legală de viteză. Acum, am redus-o undeva la vreo 20 de mile pe oră, am închis muzica și țineam urechile ciulite. Cu cât mă apropii de casă, trec printr-o serie de curbe pe plan înclinat. Iar hurrr, zdrang. Ajung acasă, parchez. Stau și mă cuget. Bag cheia înapoi în contact și mă-nființez la service auto. Steve dă cu ochii de mine și mă-ntreabă mirat:
Ce-ai pățit?
E stricată Steve! Scoate niște zgomote ciudate. Huruie și zdrăngăne din toate încheieturile de zici că se dezmembrează. Urcă să facem o tură să auzi și tu.
Steve se uită la mine cam neîncrezător.
Arina, săptămâna trecută i-am făcut inspecția anuală. Era perfect în regulă. Insist. Îi deschid portiera din stânga. Urcă. Facem o tură de vreo câțiva kilometri. Nimic. Venim înapoi la service.
Săptămâna trecută i-am schimbat suspensiile pe spate, toate cauciucurile, am ridicat-o pe lift și-am verificat-o în amănunt așa că nu trebuie să fii îngrijorată. Mergi acasă liniștită că e OK. Plec. Cam fără tragere de inimă, dar plec. Aproape de casă, iau curbele din scurt și iar: huuurrr, zdrang, huuurrr, zdrang. Fără a sta pe gânduri, la giratoriu, în loc să mă-ndrept spre casă, mă duc glonț la service înapoi.
Steve pufnește în râs când mă vede.
Nu-mi spune c-auzi iar huruieli?
Poți să râzi, dar așa e.
Zău Arina, n-are mașina nimic.
Nu plec de-aici până n-o verifici.
Steve se uită la mine, se pocnește cu palma peste frunte și-apoi strigă spre unul dintre angajați.
Martin, urcă mașina Arinei pe elevator!
Apoi se-ntoarce spre mine:
Durează vreo oră verificarea. Te duc acasă sau îți fac o cafea și aștepți până e gata?
Îmi aduce un scaun din birou, îmi face o cafea, îmi aprind o țigară și casc gura ca vițica la poartă nouă la verificările lor.
În ochii tăi am verificat-o. Mașina e perfect funcțională. Nu-mi dau seama ce auzi tu.
Dau să scot cardul să plătesc.
N-ai ce plăti, că n-am făcut nimic.
Mulțumesc și plec. Aproape de casă, huurrr, zdrang!
Cale-ntoarsă la service.
Steve când mă vede se pornește pe râs în hohote.
Dacă nu te-aș cunoaște aș spune că ți-e drag de mine sau vrei să-ți schimbi jobul și să te angajezi aici.
Nu mai râde, că nu-s nici nebună, nici n-am halucinații. Cum m-apropii de casă, cum începe huruiala și zdrăngăneala. Hai cu mine să auzi și tu.
Steve se urcă în mașină râzând. Pornim. Prin curbe, iar huuurrr, zdrang.
Vezi, vezi că nu-s nebună. Acum auzi și tu.
Trage pe stânga, zice Steve.
Jubilam. În sfârșit auzise și el. Nu încape îndoială cum că e ceva în neregulă.
Se dă jos din mașină și deschide portbagajul. Numai ce-l văd că apare și-mi arată un spray De-Icer, care urma să-mi dezghețe instant parbrizul în zilele friguroase, și două cutii de Pepsi.
Astea-s sursa huruielii și zdrăngănelii. De câte ori mașina se înclină în curbe pe-o parte și pe alta, astea se rostogolesc în portbagaj și se izbesc unele de altele, iar zgomotul pe care-l produc ți-a dat ție bătăi de cap.
Mă uit năucă la el.
Steve râde.
Hai, du-mă înapoi la service, c-am rezolvat misterul. Ne-a luat câteva ore bune, dar măcar am găsit sursa.
Odată ajunși la service angajații, curioși, se-adună lângă Steve și-ntreabă ce-a fost.
Data viitoare, de-o mai fi vreo data viitoare, dacă eu nu-s aici și vine Arina să spună c-aude huruieli și zdrăngăneli, verificați-i portbagajul.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *