Mic – brăduțul pitic

Primele-i amintiri era dintr-o pepinieră. Multe dintre ghivecele din care-și trăgeau viața el și frații lui erau ordonate după o regulă anume. Mâini calde și delicate sau butucănoase și repezite le mângâiau ramurile sau le retezau iute mlădițele crescute alandala și le îmbogățeau cu sevă inima pământului din care-și trăgeau hrana zi după zi.
Câtă vreme au fost toți la fel, nimeni nu l-a luat în râs. Mai apoi a început greul.
Toți, dar toți cei de-o sămânță, de-o hrană și de-o seamă cu el, prinseră a se înălța. Care mai de care își întindea mai sus vârful semeț spre soare, răsfirându-și degetele ramurilor și înfoindu-se în acele verzi. Curând l-au acoperit pe Mic și i-au tăiat avântul către domnul Soare.
El, piticuțul, încerca din răsputeri să prindă, pe ici, pe colo, câte o rază răzleață și sugea cu nesaț din seva pământului, în speranța că-i va ajunge din urmă pe cei ce se înălțaseră și va putea fi de-o măsură cu ei.
Dar n-a fost să fie așa. Vârful, în încercarea-i disperată de a culege lumina binefăcătoare a domnului Soare, se strâmbase, iar trunchiul i se îngroșase excesiv și izbucnise în ramuri dese și stufoase.
Toți râdeau de el:

Uite-l numai cum arată, îi șuierau prin bătaia vântului, pipernicit și umflat de zici că-i neam de lăptucă, nu de brad semeț.
Nu înțelegea de ce erau atât de răi cu el. Erau frații lui și poate ar fi trebuit să-l ajute cu-n sfat sau c-o rază de soare. Ar fi vrut să le strige amărăciunea și durerea în palele de vânt, care le jucau printre ramuri. Dar, mai degrabă tăcea. Își înghițea vorbele și-și ascundea cu greu lacrimile de rășină printre acele căzute de tristețe.
Fermierul venea și-i inspecta în fiecare zi. La început n-a spus nimic, dar după o vreme, când diferența dintre Mic și ceilalți era mai mult decât evidentă, i-a auzit vocea baritonală:

Ăsta-i pierdut! Nu mai avem ce face cu el: la pădure nu-i bun, la vânzare de Crăciun nu cred să-l ia nimeni. Lemn de foc! a tunat vocea fermierului.

Tăticule, lasă-l să mai încercăm, s-a auzit o voce caldă și zglobie.

Dacă așa vrei tu Lia, al tău să fie. Pipernicitul ăsta e-n grija ta de-acum.

Mulțumesc mult, tăticule! Te rog ajută-mă să-l mut mai către soare, că-i fură cei mari toată lumina și se chinuie săracul.
Zis și făcut! Lia l-a adoptat pe Mic. În vremea ce-a urmat până la Crăciun și-a petrecut timpul liber cu el. Îi fredona cântecele copilărești și-i vorbea cu duioșie, încurajându-l să crească. Mic se străduia din răsputeri să-și bucure ocrotitoarea. Împingea cu putere rădăcinile în pământ și-i sugea cu nesaț seva urcând-o cu tărie spre vârf. Dar, ca un făcut, toată dulceața pământului în loc să-l înalțe, izbucnea în ramuri verde smarald, stufoase. Se abținea să nu plângă. Încerca iar, și iar, și iar… Fără rezultat!
Și-a venit decembrie. Fermierul făcuse deja împărțeala: cei mari și falnici aveau să meargă în pădure, iar ceilalți la târgul de brazi de Crăciun. Oprise deja cel mai frumos și mai înalt pom pentru acasă.

Lia, cu toată strădania ta, piticania asta n-a evoluat! a râs fermierul. Ți-am pus deoparte bradul cel mai mare să-ți fie pom de Crăciun. De ăsta, care s-a oprit în loc, e vremea să scăpăm.

N-aș prea vrea tăticule. Pe ăsta mic mi-l doresc împodobit de Crăciun și-apoi am să-l plantez în grădină, în fața ferestrei mele.

Ești sigură Lia? a întrebat fermierul oarecum nedumerit. Întotdeauna am împodobit brad falnic de Crăciun. Ăsta nu pare a fi nici măcar piciorul broaștei pe lângă cei ce i-am avut în alți ani.

Da, tăticule! Pe Mic cel mic mi l-aș dori anul acesta pom de Crăciun.

Așa să fie, cum vrei tu copilă.
Renunțase ea la bradul mare, cel mai frumos și cel mai înalt din toată pepiniera, pentru el, cel de care râdeau toți. Lia chiar îl iubea. Mic tremura de bucurie. În exaltarea sa, foindu-și crengile în vânt, acele prinseră a i se risipi într-o ploaie scurtă și măruntă.
Lia-l prinse-n brațe, iar Mic îți răsfiră degetele rămurele peste umerii firavi ai fetiței. Lia dădu înapoi.

N-am să te îmbrățișez prea des micuțule, că ești cam țepos! îi șopti ea râzând. Dar am să te iau în casă și-am să-ți pun strai de sărbătoare.
La vremea aceea Mic n-a prea înțeles-o, dar ceva mai încolo avea să afle cum vine treaba cu straiul de sărbătoare.
Lia l-a luat în casă și l-a pus în mijlocul salonului mare, în fața oglinzii decorate cu ghirlande roșii de Crăciuniță. Curând, întregile-i mânuțe și degețele verde-smarald duceau podoabe roșii cristaline și sclipitoare, iar luminițe multicolore îi licăreau pe-ntreaga-i desime. Mic se simțea binecuvântat. Din broscuța cea urâtă se transformase în prințul fermecător din poveste. Parfumul bucuriei sale inundase toată încăperea și-i făcea pe cei ai casei să-l privească cu dragoste.
Lia era mulțumită de alegerea pe care-o făcuse.

Mic, dar minunat! Am simțit eu că are ceva aparte.

Așa este copilă dragă! Cred că este cel mai frumos brad de Crăciun pe care l-am avut vreodată.
Când noaptea s-a coborât și luminile s-au stins, iar toți ai casei s-au lăsat în brațele somnului, un foșnet și o mișcare ușoară s-a simțit în apropiere. Un moș cu barbă albă și strai roșu, ca al lui Mic, a prins a scoate fel de fel de cadouri și a le așeza la poalele brăduțului.

Moș Crăciun! a șoptit Mic cu voce pierdută. Nu credeam s-ajung să te-ntâlnesc vreodată. Să mi se-ntâmple asta tocmai mie, un brăduț pipernicit și umflat?

Da, ție Mic! Când toți te umileau, n-ai cedat. Ai luptat și-acum pe bună dreptate stai la loc de cinste, înveșmântat în strai de sărbătoare.
Vremea Crăciunului a trecut, iar Lia, așa cum promisese, l-a plantat pe Mic în grădină, în fața ferestrei sale. Când rădăcinile au prins mireasma libertății, al pământului proaspăt, neștiut până atunci, au început a scurma și a degusta aromele minunii negre. Și, deodată, a simțit cum urcă în el poftă necunoscută de viață și putere nemaiîntâlnită de înălțare. Și-a aruncat vârful spre domnul Soare zi după zi, mai mult și mai mult. Când vocea zglobie de copilă a Liei s-a transformat în vocea melodioasă a domnișoarei Lia, crengile-i mângâiau deja fereastra sub care, atunci când era Mic cel mic, fusese plantat.
Acum, în zilele călduroase, își aduna crengile mănunchi și-i aducea Liei răcoarea umbroasă, pentru că din micul Mic, devenise Mic cel falnic, înalt cât casa, mândria grădinii.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *