Cu drag, pentru Mădălina, Crăciun fericit!

klmnlkn

În fiecare an, pe sfârșit de vară, ai mei cumpărau caș de oaie de la unul dintre mulții ciobani din Borca. După ce-l luau, îl lăsau la dospit vreme de câteva zile pe niște funduri mari de lemn, acoperindu-l cu tifon curat ca să nu dea musca la el. O parte îl frământau cu sare mare, grunjoasă, iar o alta era tăiată felii. Avea tata la vremea aia o bărbânță de 26 de kile. O spăla, o opărea și-o lăsa să se usuce-n voie în bătaia vântului și arșița soarelui. Apoi o căptușea cu celofan pe interior, astfel încât să nu rămână nici cea mai mică bucățică de lemn neacoperită și-apoi punea un strat de brânză frământată, urmat de un strat de felii acoperite-n sare și le alterna așa, până la gura putinei. Acolo, acoperea bine cu celofan și sigila c-un strat de ceară, potrivea capacele de sus și cepul, bătea cu ciocanul cercurile de sus ale bărbânței și gata, o depozita în cămara mătușii Maria, până pe la sfârșitul toamnei sau începutul iernii. Atunci, ori mergea tata la Borca și aducea putina, ori o trimetea Miha pe autobuz și tata numai o lua de la autogară din Piatra.
Era un decembrie cu zăpadă bogată. Miha ne sunase să ne-ntrebe cum suntem și să stabilească cu tata când să trimită pe autobuz bărbânța cu brânză.
Pe loc mi-a venit să mă schiorlăi pe lângă tata să vorbească cu tanti Maria s-o lase pe Luluca să facă vacanța de iarnă la noi. Cum vorba tatei a fost vorbă întotdeauna, n-a fost nevoie de prea multe lămuriri. Prin urmare, zis și făcut: Luluca avea să vie a doua zi cu autobuzul de ora două. Ciripoiam bucuroasă prin casă, așteptând cu nerăbdare să treacă noaptea, să vie ziua de mâine, să am tovărășie la joacă pe toată vacanța.
Ce să vă spun, cum au fost zilele dinaintea Crăciunului? O nebunie! Am avut treabă multă.
Ne-am adunat toată liota de copii de la blocul nostru. Am prins a rostogoli la bulgări de zăpadă. Prima dată am făcut un om mare de zăpadă drept în fața geamurilor de la parter. L-am dichisit cum am știut noi mai bine. Era arătos, iar noi ne foiam țanțoși în jurul lui. Asta până când a prins Țuțu a striga:

Vin Beuanii măi! Vin Beuanii!
Și-au venit vreo câțiva de la blocurile de peste stradă numite B-uri, de-acolo porecla lor de Beuani, care, în bătaie de joc, au dat câteva șuturi în bulgărele mai mic, ce ținea loc de cap, bulgăre care s-a tuflit jos și s-a transformat într-o grămadă de zăpadă. Ne-am uitat cu tristețe cum s-a prăpădit munca noastră. Ardea în noi dorința de răzbunare, dar n-aveam curaj să ne punem cu ei că erau mai mari și ne-ar fi snopit. Așa că, am confecționat o cazemată din mulți bulgări. Am muncit la ea vreo juma de zi. Pe seară, ne-am tot furișat prin casă și-am tot cărat la sticle cu apă și-am turnat peste cazemata noastră. Peste noapte a înghețat bocnă. Exact ce ne dorisem. Când ne-am strâns cu toții, ne-am pus la adăpostul zidului de gheață ce-l meșterisem și-am prins a face bulgărași numai buni de aruncat. Ne vorbisem decuseară. Prăduitorii, care-și bătuseră joc de munca noastră, aveau să plătească: urma să-i bulgărim până-i îngropam în omăt.
Aveam deja două movile mărișoare de bulgări gata confecționați, când i-am văzut că apar. Ne-am reglat tirul și ne-am pornit. Război au vrut, război au avut! Nu le-a fost ușor. Eram mulți și aruncam din toate părțile. În cele din urmă, au rupt-o la fugă și nici că i-am mai văzut vreo câteva zile prin zonă.
În rest, trenuleț de săniuțe, derdeluș, bulgăreli și repetiții pentru mers cu colindul.
Cu două zile înainte de Crăciun, eram cu Luluca în camera mea.

Mă duc să iau niște Brifcor din bucătărie, zice Luluca.
În câteva secunde a fost înapoi.

Tanti Lica plânge! Îi spune ceva lui nenea Ioachim și plânge!
Am sărit din pat ca electrocutată. La noi în casă, mama era cea cu gură mare, mama era cea care făcea garagațe. N-o văzusem niciodată plângând. N-o auzisem. Tata era capul! Mama era gâtul, care dirija capul.
M-am pornit în forță spre bucătărie. M-am oprit pietrificată. Mama plângea. Printre hohote și sughițuri îi povestea tatei. Am stat și-am ascultat la ușă.

Măi omule, omul lui Dumnezeu, l-a izbit cu mașina, l-a lăsat lat pe stradă și nici n-a oprit să vadă ce-a făcut. L-a omorât în fața mea! povestea plângând cu sughițuri.

Măi Licuță, tată, măi Licuță! Câtă nemernicie este pe pământul ăsta!?… Cât mai rabdă Bunul Dumnezeu nemernici ca ăștia? Taci tată, nu mai plânge, să nu te-audă fetele, să se sperie. Gata tată!

Am oprit mașina și-am încercat!… S-a mai zbătut de vre-o două ori și mi-a murit în brațe! hohotea mama de plâns.

Oameni fără suflet, Licuță tată! Bată-l-ar Dumnezeu de spurcăt! O murit bietul cățel, tată! Nu mai simte nimic acum. Gata, tată! Hai la tata-n brațe! Descarcă sufletul! Să nu te-audă fetele, dragile tatii, să nu știe ele de-atâta răutate pe lume!
Ne-am dus în cameră. Plângând amândouă.
A trecut ceva. Boc, boc la ușă.

Fetele lu tata? Unde-s fetele lu tata? Are tăticu ceva fain pentru voi!…

Nu vrem nimic. Tata, de ce-s oamenii răi?
Tata se uită la noi. Aveam ochii roșii de plâns.

Ați auzit-o pe mamă-ta? Of Doamne, dragii tatii…

Tata, de ce?

Apăi, tăticule, când Bunul Dumnezeu o făcut lumea, o făcut-o perfectă, dar o venit cornoratul, care-o stâlcit tată pe unii și i-o făcut lepădături, nu oameni. Aia-i tată!

Și de ce nu-i pierde Dumnezeu, tăticule, pe cei răi?

Pentru că el tot luptă drăguțul, să-i îndrepte!

Să-l omoare,tăticule, pe cel ce-o omorât cățelul!

Când ai spus asta, te-ai făcut om rău și-ai trecut în tabăra netrebnicilor! Să-l ierte Dumnezeu Arinucă și să-l aducă pe calea cea bună!

Nu! Să-l calce cu mașina, așa cum a făcut el!

Nu fi rea tată, că răutatea, aduce răutate! Hai, gata cu asta, la masă! O făcut mamă-ta o tocăniță de râșcovi și măliguța-i caldă…

Nu vreau! Vreau dreptate pentru cățelul omorât!
Luluca se uită la mine și dă dezaprobator din cap. Tata, mai să-i dea o lacrimă. Eu, combatanta, ca de obicei. Mama apare-n cadrul ușii și se uită la mine.

Da, te mai foiești mult? La masă!

NU! mi-o sunat răspicat din gură.

Vezi poate te altoiesc! întoarce mama capul spre mine.
Avea ochii roșii de plâns. Am zis că nu trebuie s-o supăr.
La masă, unde de obicei era o hăhăială întreagă, toată lumea a tăcut. Ne auzeam cum mestecam. Tata întreabă:

Da, Licuță, dacă mâine vine Răducu acasă, îl postești și pe el?

Las să postească și el o zi că nu moare! Mâine ciorbă de hribi, mâncărică de cartofei, fasole bătută și compot de mere.

Și pe seară?

Iaca niște cartofi copți în cuptor, n-or deranja pe nimeni.

Gata, mama!
Mâncăm. Atmosfera e apăsătoare. Tata nu râde. Mama suspină din când în când.
Mergem în cameră. Luluca se uită la mine.Cadourile de Crăciun le aveam deja făcute și împachetate pentru ai mei și pentru Radu.

Arina, tu, mă gîndesc așa…

-Ce?

Tu…

Și tu ca mine, pentru mama..?

Da, tu…

Puiul ăla de mâță de la gunoieră?

Vezi că gândim la fel.

Da-l mai găsim oare dimineață?

Io știu? zice Luluca.

Știi cum facem?… Tu stai cu ei de vorbă, eu mă duc să-l aduc. Bine?

Hai!
Erau în bucătărie. Mama spăla vasele, tata le ștergea și le punea în dulap. Luluca intră.

Nenea Ioachim, m-am gândit eu…
Ies. La gunoieră întuneric.

Pis, pis, pis…
Nimic.
Miorlăi, Scheaun…
Aud.

Miu…
Mă bag prin gunoaie. Îl scot.
Urât, slab și împuțit…
Când am intrat în casă, Luluca era încă cu ai mei în bucătărie, îi ținea de vorbă. Dezbatere generală despre cum și în ce fel înțeleg oamenii animalele. Îl duc în cameră. Într-un minut duhoarea de gunoieră umple tot. Hotărâre de moment: baie. Bag capul pe ușă în bucătărie.

Tu Lulucă, vii o leacă?

Acu! Zice ea, săraca care nu mai știa ce să-i mintă.

Tu, ăsta pute rău. Trebuie spălat cu șampon de-ăla de-a mamei care miroase fain.

Ești proastă, se supără tanti Lica, ăla dă și culoare.

Taci tu că nu se supără că am făcut o faptă bună.
Am spălat biata mâță și am și vopsit-o cu un soi de șampon de i-l aducea tata mamei de prin cele lumi străine. Cert este că biata mâța din alb tărcat a ieșit castanie. Am fost foarte mândre de realizarea noastră.
Și-a venit Crăciunul. Cadouri. Ce-am avut eu a avut și Luluca, pentru că tata n-a făcut niciodată diferențe între noi două. Întotdeauna, ce-a avut una, a avut și cealaltă. Jumătăți de lună eu, junătăți de lună Luluca, inimă eu, inimă Luluca. Am fost două suflete, două inimi, doi copii ca unul pentru tata. Poate de aceea, când Luluca a plecat de tot, am rămas incompletă, jumătate din mine a plecat.

Tanti Lica, zice Luluca, Moș Crăciun a venit pe-acasă, pe-aici, și cum tu erai de gardă la dispensar, ne-a lăsat nouă cadoul pentru tine…
Și-am scos cutia din care a ieșit mieunând crunt bietul mâț vopsit castaniu.
Mama, săraca mama, s-a topit.

Tu Lulucă, tu copilă…
Mama plângea. Lacrimile-i cădeau și râdea.

Tu Lulucă, pe a mea o știu că-i nebună, dar la tine mă gândeam că ești întreagă, dragul mamii. Te-o înnebunit și pe tine, dragul mamii, asta. Tu Lulucă, tu, te iubește tanti Lica… Nici soarele, nici luna dacă mi le-ați fi adus mamă, nu-mi umpleați sufletul așa.

Tanti Lica, dacă noi am putut să îți ștergem lacrimile…

Eh, iaca începe cu poezia… Ha, îți place? E culoarea părului tău…

Te iubește mama! Da, dragul mamii, ești nebună mămică… Cum să vopsești mâța?
Râd, mama ne strânge în brațe. Dragostea se simte. Tata se uita la noi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *