Șoferie, reguli și afișe

Niciodată n-am fost o super șoferiță. Mașina este o necesitate și o tratez ca atare. Nu mă încadrez de nici o culoare în tagma împătimiților de raliuri, a vitezomanilor sau a ahtiaților după volan. Recunosc, sunt comodă, așa că nu-mi deplasez prețiosul fizic să fac o tălpiță până la magazinul de la colț, în caz de rămân accidental fără pâine, ci-mi postez târteața în mașină și fac o tură de două minute dus, două întors.
După ce am urmat cursurile școlii de șoferi și m-am văzut cu permisul în buzunar, o bună bucată de vreme am refuzat să mă urc la volan. Toate până-ntr-o zi.
Lileta revenise acasă. Se mutase înapoi la Piatra și eram bucuroasă că aveam s-o văd mai des, nu ca până atunci o dată la un an sau doi. M-a tot bătut la cap să șofez, măcar cât de cât, dar eu, catâr, nic. Când a văzut că n-o scoate la capăt cu mine, m-a lăsat în plata Domnului și și-a căutat de treburile ei.
Vară. Cald. Soarele dogorea întreaga țară. La Piatra, acolo la noi între munți, aerul era respirabil, iar umbra deasă a brazilor cobora până în buza șoseselor.
Lileta mă sună.

  • Ce faci? Mergi la redacție azi?
  • Neh! E sâmbătă! Mâine facem ziarul pentru luni.
  • Ai treabă?
  • N-am, că-s singură.
  • Da unde ți-i bărbatul?
  • Dracu știe! A ieșit, inițial, la o bere cu băieții să se răcorească. Mai acu vreo două ore m-a sunat să-mi spună că se duce la pescuit de cărășei. I-am răspuns și eu – cărășei nu, fâțe da.
  • Buunnn! Hai să mergem la lac, la Bicaz. Stăm pe terasă pe vaporaș, mâncăm ceva, ne flutură briza-n freză. Ce zici?
  • Cam în juma de oră sunt la tine. Întâi duc câinii la mama.
  • Hai, te-aștept!
    M-am echipat, mi-am dus cățeii la ai mei, ca să nu rămână singurei în casă și-apoi glonț, din câțiva pași am fost la Lileta.
    Lacul de la Bicaz a fost întotdeauna o încântare, fie iarnă, fie vară.
    Ne-am găsit o masă cu două locuri mai la umbră iar ospătarul ne-a luat comanda: păstrăv cu măliguță și usturoi și două sticluțe de bere, una cu și alta fără alcool.
    Cum ne-a venit comanda la masă, Lileta și-a ostoit setea cu o înghițitură de bere cu alcool. Eu mă uitam precum curca-n lemne…
  • Da ce faci? Aia-i berea cu alcool.
  • Știu! A ta-i aia fără, că trebuie să te urci și tu odată și-odată la volan, așa că tu conduci spre casă.
  • Pe bune?! Te-ai dilit?
  • Dacă nu, ne cazăm aici noaptea asta și mergem mâine dimineață acasă.
    De voie, de nevoie, am luat colacul în mână și cu inima cât un purice am pornit spre casă. Totul fain frumos, până pe la „Ursuleți”, la intrarea în oraș, unde bag de seamă că mașina poliției îmi face semn să trag pe dreapta. Mi-au înghețat chiloții instant.
    Polițistul s-a prezentat și mi-a cerut permisul. I-l dau. Se uită, se-nvârte, cere actele mașinii. I le dau. Zice:
  • Ați consumat alcool?
  • Nu! Am băut o bere fără alcool.
    Scoate etilotestul și mă pune să suflu. Suflu. Cum era de așteptat, nu iese nic. Nu pare omul lămurit. Dă o tură de mașină și revine. Lileta, oarecum iritată, îl întreabă:
  • Ne puteți spune care-i problema?
  • N-am mai văzut de mult timp pe cineva să conducă atât de regulamentar, așa că m-am gândit că ori a consumat alcool, ori e mașina furată.
    Lileta râde și-i spune polițistului cum de m-a determinat să conduc.

Pe seară mă hotărâsem să fac niște cumpărături prin ASDA așa că am luat-o ușurel spre hypermarket. Drumul trece pe lângă cimitirul mare din Crewe. Porțile cimitirului dau drept în strada principală. Deși șoseaua este luminată, n-aș putea spune că vizibilitatea este extrordinară. În dreptul porților un panou imens, pe care, în trafic fiind, n-am apucat să-l citesc, dar mi-a stârnit grozav curiozitatea. Mă gândeam că venind înapoi de la cumpărături, reduc viteza și casc gura să văd ce vor să anunțe aia la intrarea în cimitir. Zis și făcut.
Șoseua era liberă. Reduc vitez la vreo 15 mile pe oră și casc gura la mărețul afiș. Să-mi stea mintea-n loc… Crewe Cemetery and Crematorium Open Day, adicătălea zilele porților deschise la cimitir și crematoriu. Și mai departe:
Ever wondered what happens when the curtains close? Ever had a question on bereavement, the cemetery or crematorium? NOW IS YOUR CHANCE TO ASK, COME ALONG TO OUR OPEN DAY! Our experienced staff will be on hand to answer all of your questions. – Take part in a tour of the crematoirum and cemetery, hear about the improvements we have made – Learn about new services we offer; see how a grave is dug – Learn how to trace your family history. – Exhibits and stands from Funeral Directors and memorial suppliers. The day will culminate in a service of „Golden Memories” starting at 2.00pm in the Crematorium Chapel, when you will be invited to light a candle to commemorate a loved one. Collect a heart from the Cemetery Office, write a message to your loved ones and return to us and we will place them on our Golden Memories miniature tree.

Te-ai întrebat vreodată ce se întâmplă când se închid perdelele? Ai avut vreodată o întrebare despre deces, cimitir sau crematoriu? ACUM ESTE ȘANSA TA SĂ ÎNTREBI/ÎNȚELEGI, VENIȚI LA ZILELE PORȚILOR DESCHISE! Personalul nostru experimentat vă fi la îndemână pentru a vă răspunde la toate întrebările. – Participați la un tur al crematoirumului și cimitirului, aflați despre îmbunătățirile pe care le-am făcut – Aflați despre serviciile noi pe care le oferim; a se vedea cum este săpat un mormânt – Învățați cum să vă urmăriți istoria familiei. – Exponate și standuri de la directorii de funeralii și de la furnizorii de memorii. Ziua va culmina într-un serviciu de „Amintiri de Aur”, începând cu ora 14:00 în Capela Crematoriu, când veți fi invitat să aprindeți o lumânare pentru a comemora o persoană iubită. Colectați o inimă de la Biroul Cimitirului, scrieți un mesaj celor dragi și reveniți la noi și le vom așeza pe arborele miniatural al amintirilor de Aur.

Mintea mea bolnavă a făcut pe loc conexiunea idioată: hai flăcăi, înghesuiți-vă, care cu urna, care cu coșciugul, hai că-i la liber. M-am pornit pe râs de una singură, fără a îndesa piciorul în accelerație. N-apuc să fac mai mult de-o sută de metri că numai ce vad girofarul poliției în spate. Îmi face semn să trag pe stânga. Las geamul jos și-aștept. În momentul în care mi-a introdus numărul de înmatriculare în calculator a văzut că am permis de UK, fotografia mea, mașina este înregistrată pe numele meu, am asigurarea și taxa de drum plătite.

  • E totul în regulă Arina, mă întreabă.
  • Da, sigur, mulțumesc! îi răspund.
  • Mașina e în regulă? Tu te simți bine?
  • Da, mulțumesc de întrebare. S-a întâmplat ceva?
  • Aceasta este o zonă în care limita maximă a vitezei admise este de 30 de mile, iar tu rulezi cu 15.
  • Îmi cer scuze! A fost o greșeală, răspund.
  • Știi că la o viteză atât de redusă, încurci traficul și esti pasibilă de amendă?
    Nu m-am putut abține. Mă uit în față – șoseaua liberă, mă uit în spate – numai eu și mașina poliției. Era ca un făcut. Badger Avenue e o stradă aglomerată din centrul orașului, pe care nu cred s-o fi văzut nici noaptea târziu atât de pustie. Polițistul îmi urmărește privirea. Se uită și el în față. Pustiu. În spate doar două mașini – a mea și-a lui.
    Eu abia îmi pot stăpâni zâmbetul. Polițistul strânge din dinți să nu râdă.
  • În cazul în care ar fi trafic, mai adaugă. O seară bună și aveți grijă! îmi spune și urcă în mașina lui. Întoarce în mijlocul străzii și pleacă în direcție opusă mie

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *