Eu, felcerul Grigorici și fantomele de Anglia

Oi ioi, hultancelor! Astâmpărați-vă până-l strecor oleacă, că o mai fi vreun fir de păr s-oț tușî apoi.
Ne-am tras înapoi și numa-ntr-un minut, tanti Maria ne-o umplut cănuțele. L-am dat pe gât repede. Era călduț încă, așa cum fusese muls. Ne-am șters mustățile plescăind mulțumite și ne-am grăbit a aranja masa. Ne-am strâns cu toții în jurul mesei și ne-am bucurat pe-ndestulate de bucatele ce le-aveam pentru seara: ochiuri cu cârnăciori prăjiți și salată, măliguță cu caș și ceapă verde și la sfârșit câte un castronel de lapte proaspăt fiert cu mămăliguță și câteva fire de sare.
Ne-am ospătat, am spălat vasele, am dereticat repejor și-apoi ne-am coșmonit pe pat amândouă, gata pregătite pentru o seară de povești. Tata și nenea Mihai s-au așezat pe treapta de la cerdac și-au prins a depăna amintiri.
Înainte de război, prin 1938, era în Borca un felcer, pe numele lui Grigorici. Dat fiind faptul că Borca se află acolo, în creierul munților, unde greu ajungea la acea vreme picior de medic, iar mica comunitate avea nevoie de o persoană cu pregătire în domeniul medical, toate astea au făcut ca Grigorici să nu fie înrolat și trimis pe front, ci să rămână acasă și să asigure serviciile medicale atât de necesare în zonă.
Grigorici avea un văr, pe nume Vasile, cu care era de-o seamă. Vasile numai ce se însurase și se așezase la casa lui, când i-a venit ordinul de încorporare și-a plecat să-ndure ororile războiului. Înainte de a pleca, cu lacrimi în ochi, a lăsat casa și familia în grija vărului Grigorici, având nădejdea că se vor revedea sănătoși curând.
Când vâlvâtaia războiului s-a stins, când și tăciunii acestuia au încetat să mai trosnească mocnit pe trupurile sfârtecate în bătălii crâncene, când fumul durerii și strigătul morții s-au risipit, cei ce-au reușit să-ndure temuta oroare, au prins a se întoarce acasă. Nu într-o zi, nu în două, ci în luni și luni de zile. Atunci nu existau autobuze și automobile care să deservească transportul în comun. Rar găseai pe drumuri un car cu boi sau o căruță trasă de cai și te bucurai de amabilitatea proprietarului care-ți scutea picioarele de câțiva kilometri.
La vreo șase luni după ce războiul se încheiase, Vasile venea acasă. Cu ranița-n spinare, târșâind bocancii flenduriți, cu tunica descheiata, că nasturii se prăpădiseră demult prin tranșee sau pe vreun câmp de luptă, cu stomacul lipit de spate și patul puștii săpat adânc în palme, cu ochii duși în fundul capului și buza de sus și-o bucată de falcă sfârtecate de-o schijă, o umbră a flăcălui ce plecase pe front, Vasile venea acasă.
Amurgul se cobora ușor de pe munte, umbrind poala pădurii și aruncând sclipiri înșelătoare în apele repezi ale Bistriței. Cătă cu ochii Crucea talienilor, ca pe un punct de reper, ca pe un semn că numai câțiva pași îl mai despart de casă. Făcu ochii roată-mprejur dezorientat. Nimic pe munții Stânișoarei, crucea dispăruse. Un sentiment de neliniște îl cuprinse. Oare ce-o fi acasă? Or fi toate bune?
Tot punându-și întrebări și socotind în mine cum ar fi mai bine să fie, numai ce văzu un om pe bicicletă apropiindu-se. Era mare lucru să ai bicicletă. Mare lucru. Vărul Grigorici avea. Așa se-mpărțea cât era ziua de mare între Sabasa, Mădei, Gura Borcii, Poiana Borcii și crâșmă. C-avea Grigorici o sete greu de potolit…
Miji ochii să vadă mai bine cine-i omul de vine pe bicicletă. Multă i-a fost bucuria când cel ce venea a lăsat bicicleta să-i cadă la pămând și s-a repezit să-l strângă în brațe:

–  Măi Vasile, tu ești, măi omule? N-am mai auzit nimic de tine de-atâta vreme. Bine c-a dat Bunul Dumnezeu să te întorci întreg acasă. Ce bucurie va fi pe Vetuța!

– Grigorici, vere Grigorici! Mi-o fost scris de la Dumnezeu să mă întorc teafăr. Măi vere câtă bucurie să te văd. Cum îs toți acasă? Sănătoși? Cum îi Vetuța? I-o fost greu sângurică, draga de ea.

Apăi, măi Vasile, greu cum o fost pentru toți, da ea-i bucuroasă că numa la vreo câteva luni după ce-i plecat, vi s-o născut băietul sănătos și voinic. Acu-i mărișor. Tot așteaptă să te cunoască.

Acu, mult mai lung îmi pare drumul de-o rămas până acasă, i-a răspuns Vasile ai cărui ochi înotau în lacrimi.
Tot mergând și sporovăind de unele și de altele, noaptea s-a coborât ca o plapumă deasă peste pădure, drum și Bistriță. Aproape de sat, când începuseră a se zări ici și colo niscaiva luminițe, Vasile grăbi pasul.
În același timp, simțea cum Grigorici pierdea drumul drept și se-apropia tot mai periculos de malul abrupt al Bistriței.

Grigorici, măi vere, ce ai, ai șuguțat cam mult la crâșmă ș-acu ai început a-ți pierde direcția. Mai ai doi pași și te prăvălești în Bistriță cu tot cu bicicletă.
Numai ce-a terminat ceea ce a avut a spune și când a întors capul spre văru-su, acesta dispăruse. S-a aplecat peste mal, la strigat, l-a cautat cu ochii în lumina lunii, dar n-a fost chip să-l găsească. A plecat spre casă cu pas grăbit, cu gând să aducă niște vecini cu făclii să lumineze râpa dinspre Bistriță și să-l scoată de unde era căzut.
A ajuns în bătătură și a ciocănit în ușă. Când Vetuța a dat cu ochii de el s-a prăbușit în lacrimi. Plânsetul ei de bucurie a trezit vecinii. Toți s-au strâns la Vasile să-l strângă-n brațe cu bucurie. Vetuța a aprins focu-n sobă, a pus bucatele pe plită și apă la încălzit să-și poată face Vasile o baie în balia cea mare. Vasile n-avea stare.

Măi oameni buni, s-a prăpădit Grigorici, s-a rostogolit cu tot cu bicicletă pe râpa dinspre Bistriță, acolo la crucea drumului unde numai ce intri în sat.

Așa-i măi Vasile! i-o răspuns Gheorghe, vecinul de peste drum.

Hai cu niște făclii. O fi fost bat și s-o împiedicat ș-o căzut pe râpă.

Așa ne-am gândit și noi c-o fost. Da, de-acu-i dus, ce rost are să mai mergem în crucea nopții până acolo.

Păi dacă-i numai căzut, să-l salvăm.
Toți întoarseră priviri nedumerite spre el.

Pe cine să salvăm, măi Vasile?

Pe Grigorici! Am venit cu el cale bună de drum, de prin dreptul Crucii Talienilor până la râpa de la răscruce. Acolo s-o fi împiedicat ș-o căzut în Bistriță. De-aia zic să mergem să-l cătăm.

Măi Vasile, măi băiatule, Grigorici îi mort de vreo patru ani. S-o-mbătat și s-o dus grămadă cu bicicleta pe râpă, acolo unde spui tu. Bicicleta nu i-o înghițit-o Bistrița, dară pe el da. I-am găsit pelerina agățată-n niște rădăcini de răchită, dar pe el nu l-am găsit nici până-n ziua de azi.
Vasile s-a prăbușit din picioare și de-atunci mințile i-au rămas încurcate.


Anglia e plină de fantome. La tot pasul întâlnești povești despre case și castele bântuite, oameni morți care apar în diferite ipostaze sau situații în care nu te aștepți. Întotdeauna am avut o reticență în ceea ce privește morții, iar de la povestirea tatei despre felcerul Grigorici, am devenit total intolerantă la fantome și arătări de acest fel.
Pe la muncă, colegele englezoaice povestesc fel de fel de istorii, care de care mai înfricoșătoare: copii morți care apar în continuare în pozele părinților, sunete ciudate, mirosuri total inexplicabile și multe, multe chestii de genul acesta.
Fusesem la cumpărături prin oraș. Toate cele obișnuite: carne, legume, fructe și ceva dulciuri. Și pentru că tot plătisem parcarea pe vreo două ore la Asda, am luat-o la tălpiță prin magazinele din centru. Mi-am clătit ochișorii cu ceva bulendruțe, am intrat pe la Boots de m-am interesat de niște medicamente și-apoi m-am înfipt direct în parfumuri. Fiecare om are o nebunie. Eu, trebuie să recunosc, am mai multe, iar printre cele principale, parfumurile.
Încă eram nedecisă. Oscilam între Hypnôse de la Lancôme și Poisson de la Dior. Hypnôse să fie. Dar, pentru așa fac întotdeauna, mi-am luat Hypnôse la flacon mare și Poisson la flacon mic de 5 ml.
Pe seară, mă cobor și pentru că afară ploua, stau în mașină să-mi fumez țigara și să-mi beau cafeaua înainte de a pleca la muncă. Închid portiera, dau drumul la căldură și deschid nițel geamul, atât cât să iasă fumul. Gândul îmi zboară la o poveste pe care o auzisem cu o noapte inainte. Marcia ne-a istorisit că avea copii încă mici atunci când a murit mamă-sa. Fusese la cumpărături prin Nantwich. Era doar ea și copii în mașină. Marcia nu fumează. Deși se afla în trafic și toate geamurile erau închise, a simțit un miros puternic de țigară. A tras pe stânga, gândindu-se că nu se știe cum, poate vreunul dintre copii o fi avut vreo țigară de pe undeva și a aprins-o în mașină în joacă. A controlat toată mașina. Nimic. S-a urcat din nou la volan și-a pormit spre casă. După doar câțiva metri, iar miros de țigară. A mers glonț acasă. Imediat ce a ajuns, a primit tragica veste că mama ei murise. Mama Marciei era o fumătoare împătimită. Marcia este convinsă și susține și acum că fantoma mamă-sii a fost cu ea în mașină atunci.
De ce dracu mi-o fi venit istoria asta-n minte, nu știu. Cert este că mi-am aprins țigara și am sorbit o gură de cafea. M-am foit să mă așez mai bine în scaun. În mai puțin de un minut am simțit un miros de parfum în mașină. Instinctiv am întors capul și m-am uitat pe bancheta din spate. Binențeles că acolo nu era nimic în afară de sticlele mele de apă minerală. Mă uit la mine-n retrovizoare și mă bușește râsul. Îmi zic:

Era una dintre răcoroasele nopți de vară la Borca. Eram în bucătăria mică. Măliguța forfotea pe plită, tata frământase cu sare grunjoasă niște caș de oaie, Luluca și cu mine spălaserăm ceapa verde ce-o-nșfăcasem de pe stratul din fața bucătăriei, iar nenea Mihai, abia ajuns de la lucru se primenise nițel și se pregătea să ni se alăture. Îndată a apărut și tanti Maria cu găleata cu lapte proaspăt muls de la vacă. Ne-am repezit cu cănuțele la găleată.

  • Da proastă mai ești Arina! O fi venit mamă-sa Marciei să-ți dea cu parfum în mașină.
    Râd, dar nu mă pot opri a mă uita în retrovizoare. Nimeni.
  • Hai, gata cu tâmpeniile astea, îmi zic.
    Deschid portiera și cobor. Deschid și celelalte portiere. Fac curent. Aerisesc. Gata. Închid tot și mă coșmonesc pe scaun să-mi termin țigara. Trag un fum, poate două. Ușor, dar sigur, nările mi se umplu de parfum. Iar mă uit în spate. Nimeni. Ies din mașină și deschid iar portierele. Se aerisește. Vorbesc cu purtătoarea de parfum, fantomă sau ce-o fi ea și-i explic că începe să mă sperie.
  • Pune-te și tu în locul meu. Adică vin eu ca omul cuminte să-mi beau cafeaua și să-mi fumez țigara liniștită-n buburuză și apari tu cu parfumul tău. În primul rând cine ești și cine ți-a permis să te instalezi în mașinuța mea. Da ce-i aici sat fără câini. Asta este obrăznicie și lipsă de respect. Părerea mea ar fi să-ți iei tălpășița până când nu mă superi. C-apoi, dacă mă superi să vezi ce-ți fac.
    Și tot eu mă socotesc: ei, ce-i fac? Parcă ce pot să-i fac? Chem poliția s-o dea afară? Mă duc ăia pe mine direct la balamuc. Bag rockăială nebună că poate se sperie și fuge. Dau cu DTT ca pentru gândacii de Colorado sau mă duc s-aduc niște mir din casă. Am adus din țară. Mi l-a dat mătușă-mea să fie de folos în momente grele, că zice ea, este de la șapte mănăstiri.
    Bag nasul în mașină. Aer curat. Țigara mi s-a terminat deja, deși n-am apucat să pufăi prea mult. Îmi aprind altă țigară și mă așez comod. Beau o gură de cafea. Pufăi. Relaxare. Au trecut fiorii provocați de fantome așa cum a trecut și mirosul de parfum. Mă întind după o doză de pepsi. O deschid și în secunda următoare mă izbește-n nas parfumul de mai devreme. Sar ca arsă din mașină.
  • Știi ceva, mă adresez unui personaj imaginar de pe bancheta din spate, la noi acasă, în România, se spune: cel mai deștept cedează. Dacă esti așa de încăpățânată, stai dracu acolo în mașină, iar eu o să stau afară.
    Plouă. Doar eu fumând în ploaie. Mă bag în mașină să-mi iau cafeaua. M-aplec peste scaun și-mi cad cheile de la casă. Le iau, iar în momentul ăla simt ceva între scaun și pernuță. Ridic la lumină. Este flaconul mic de Dior. Cine știe cum căzuse din plasă, între scaunul meu și pernuță, iar eu de câte ori mă foiam apăsam pulverizatorul. Iaca fantoma mea.
    M-am uitat repede în parcare. O mai fi văzut cineva cât de prostănacă am putut fi?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *