Organul Pișpirică

Aflasem de pe la sfârșitul lui ianuarie ca undeva prin preajma Paștelui avea să vină Cenaclul Flacăra să susțină un concert în oraș. Toți prietenii mei mergeau. Eu eram cu semnul întrebării cât Turnul lui Ștefan pentru că nu știam dacă tata îmi va da voie să merg. Concertul începea undeva pe la 8 seara și avea să se termine după 12 noaptea. La vremea aceea aveam un orar bine stabilit: la ora 8 seara trebuia să fiu în casă. În toți acei ani, am întârziat o singură dată: 10 minute.
Am intrat veselă în casă. Tata, în fotoliu, socotid de zor în contabilitățile lui, a ridicat capul dintre hârtii și s-a uitat la ceasul mare de pe perete. Apoi s-a uitat la ceasul de la mână. Și-a coborât ochelarii spre vârful nasului și m-a privit trist.
– O fi oare vreo problemă cu ceasurile din casa asta?
– Da de ce? l-am întrebat mirată.
– Mă gândeam așa, că s-or fi stricat ceasurile și-au luat-o razna înainte. Eu știu că fata mea e om de cuvânt și la ora 8 este în casă, nu-i așa?
– Tăticule, să vezi c-am mai întârziat nițel în față, la o poveste cu fetele, da m-a văzut mama pe geam că eram chiar aici.
– Știi ceva Arinel, dragul tatii, zece vorbe doi bani nu fac! Noi am avut o înțelegere, pe care tu ai încălcat-o. Justificările și scuzele nu-și au locul. A greși e în firea omului și de aceea nu mă supăr tare pe tine, dar nu-mi mai năcăji sufletul încălcând înțelegerea noastră.
Mi-amintesc de parcă ar fi fost ieri. Cuvintele tatei au fost mai usturătoare decât ar fi fost o pereche de palme. Îmi ardeau obrajii de rușine și nu cutezam a ridica ochii să-i atârn de privirea lui verde.
Mă îndoiam că tata va fi de acord să merg la concert. Dar, eram șmecheră și aveam și eu strategiile mele. Mama era mult mai permisivă din punctul ăsta de vedere. Așa că mi-am făcut planul. Am abordat-o pe mama. După ce m-am miorlăit cum că merge tot poporul, numai eu îs fraiera din curtea școlii care va sta acasă, că or să râdă toți de mine că-s mai rău decât cei din primii ani de liceu, că n-am să mai am ocazia să merg la un concert ca ăsta și bla, bla, bla…, i-am făcut capul toacă mamei, recitând și cântând la chitară diverse piese ale celor din Cenaclu. Cert este că a cedat.
– Vorbesc cu tată-tu! Dacă el te lasă, eu n-am nimic împotrivă.
– Săr’mâna!
– Lipsești de-aici cu zdrăngănelile tale că mi-ai făcut creierii țăndări!
N-am așteptat să-mi spună de două ori. Sămânța fusese sădită, așa că am întins-o la mine-n cameră.
Pe seară, i-am auzit vorbind în bucătărie:
– Măi omule, da nu fi drept tăhui. Îi mare! Ce, Doamne iartă-mă, vrei s-o râdă cartierul că stă încuiată-n casă ca o sălbatică?
– Tu Licuță tată, îi fragedă și copilă și-s atâția oameni răi pe lume. Să nu se-ntâmple vreo nenorocire.
– Ei, asta-i acu! Tu și când o avea 50 de ani, să mi te țină Dumnezeu sănătos pe-atunci, tot copilă și tot naivă vei vedea-o. Lasă fata să meargă cu cei de seama ei!
– Dacă zici tu… Nu m-oi sfădi acu cu tine pentru asta.
A venit si seara cu pricina: pregătiri, sfaturi, povețe, asigurări și reasigurări și o inimă mare, mare cât un pepene, când m-am văzut la Sala Polivalentă. Am dansat, am cântat, am râs, m-am bucurat din tot sufletul alături de prieteni, cunoscuți și necunoscuți. A fost o seara de ”Te salut tineret în adidași/ Te salut generație-n blugi!”
Când artiștii mai mari sau mai mici s-au retras de pe scenă, când luminile reflectoarelor s-au stins, grupuri – grupuri am luat-o la tălpiță spre casă. Lălăiam, râdeam, povesteam, împărtășeam impresii.
Monica mă prinde de mâneca hanoracului:
– Ce-i? mă întorc spre ea.
– Hai mai repede că mă picur pe mine, abia mă mai pot abține.
– Da n-ai nimerit să te duci la budă la Polivalentă?
– N-ai văzut ce îmbulzeală era?
– Ești cu capul! Mai e cale de juma de oră până acasă. Bagă-te-n boscheți și aia e! Trecem prin parc! Mare capsomancă mai ești!
– Nu le zice la ceilalți! Lasă-i s-o ia înainte și-i ajungem noi pe urmă.
– Nici să nu te gândești! Nu ne despărțim de gașcă. Merg cu tine câțiva metri mai la dos, da numai atât.
Când le-am spus celorlalți despre ce e vorba, bineînțeles că s-au pus pe râs, dar au fost de acord cu mine că e mai bine să rămânem tot grupul împreună.
În parc, m-am dat mai la dos cu Monica, lângă niște tufe de tuia. Câțiva metri mai încolo băieții spuneau bancuri, iar fetele chicoteau.
Când Moni a reușit în cele din urmă să-și dezbumbe nădragii care stăteau să pocnească peste burta umflată cu Cico și Bem-Bem, numai ce-aud în spatele meu:
– Plutonier Pișpirică! Ce faceți dumneavoastră aici? Actele la control!
Întorc capul. În spatele meu un nenea milițianul, foarte serios, aflat în exercițiul funcțiunii.
Monica n-apucase să-și dea pantalonii jos și să se lase pe vine. Și-a lăsat tricolul lung să-i acopere pantalonii descheiați și-a ieșit din boscheți cu fața schimonosită de abținere.
– Am auzit un mienunat și vroiam să vedem dacă e vreo pisică acolo, zice ea repede, pe nerăsuflate.
Eu eram împietrită. Nu îndrăzneam să deschid gura de teamă să nu izbucnesc în râs.
Pișpirică. Spusese Pișpirică. Strângeam din dinți și încercam să îmi controlez buzele și răsuflarea. Ochii erau singurii pe care nu-i puteam stăpâni și mi se înecau în lacrimi de râs. Pișpirică era un nămiloi de vreo doi metri lat în umeri și vreo alți doi metri înalțime, cu palma cât o cazma serioasă și un nas coroiat pe care sunt sigură că și-l putea atinge cu limba. Discrepanța între nume și înfățișare era urlătoare.
– Actele la control!
Întind buletinul! Îl ia, își aprinde lanterna, îl frunzărește, se uită la mine, se uită la poză, se uită iar la mine, iar la poză și mi-l întinde înapoi.
– În regulă! Dumneavoastră? și se întoarce spre Moni.
Asta stătea să bubuie. Ba pendula de pe un picior pe altul, ba și le încrucișa, ba se ținea de talie, ba se îndoia de mijloc, toate astea la diferență de câteva secunde. Scoate buletinul din posetă și i-l întinde, fără a se opri din scălâmbăielile ei haotice, dezlânate, perfect normale în ochii mei, pentru că le cunoșteam cauza, total ciudate pentru nenea milițianul care arunca o privire în buletin, ca apoi să îndrepte brusc ochii spre ea. Moni îngheța pentru o clipă când organul de ordine o scruta, ca apoi să se contorsioneze iar toată în nevoia disperată de a-și exercita o normală nevoie fiziologică.
În același timp, în spatele milițianului, întreaga gașcă o imita pe muțește, pronunțând doar din buze, fără sunet, Pișpirică și căscându-și mâinile din josul pământului spre înaltul cerului, să ne-arate dimensiunile omului. Haosul era general și se desfășura într-o liniște desăvârșită. Pișpirică a întors de vreo două ori capul spre gașcă, care a înghețat pe loc, prefăcându-se total dezinteresată de prezența lui acolo.
Tot ceea ce se întâmpla, putea fi comparat cu unul dintre filmele mute de pe la începuturile cinematografiei. Singurele două personaje care nu se amuzau erau Pișpirică și Moni.
– Ați consumat ceva? o întreabă el.
– Cico și Bem-Bem!
– Altceva?
– Niște mentosane.
– Mda! zice el în timp ce bătea cu buletinul Monicăi în palmă.
– Se poate? întreabă Moni arătând spre buletin. Ne grăbim că e târziu și avem o urgență.
– Urgență zici… Da de unde veniți voi la ora asta?
– De la concert!
– Aha!
– E în regulă buletinul meu?
– Mda! Urgență zici… Ce urgență?
– Trebuie să ajungem acasă că e trecut de miezul nopții.
– Mda! Părinții știu pe unde mergeți voi noaptea?
– Da! Am fost la concert. Știu.
– Urgență zici…
Fața Monicăi se relaxează. O satisfacție imensă i se așterne pe chip.
Milițianul îi întinde buletinul:
– Dacă zici că-i urgență…
– A fost, acum nu mai este, răspunde Moni cu voce calmă și privește în jos.
Milițianul coboară lumina lanternei odată cu privirea Monicăi. Jos, pe pavele, sub picioarele ei se întindea un mic heleșteu. Din jeansi se mai scurgeau ultimile picături prelucrate de Cico și Bem-Bem. Fața interzisă a milițianului mi-a pus capac. Am izbucnit în hohote de râs și eu și ceilalți.
– Ce-i cu-atâta râs în toiul nopții? Circulați, circulați!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *