Zdreanța cu pretenții

Iac-așa îmi fac eu păcate taman în zi de mare sărbătoare. Ăsta-i numai Sarsailă, care tot mă-nghiontește și mă-ncearcă, poate-poate mă dau dracului, da eu nu și nu.
De-o bună bucată de vreme, la serviciu, mâncăm aproape toată echipa împreună. La început am fost noi, româncele: Mara, Găbița și io. Dar cum mâncarea românească e asezonată din belșug cu verdețuri și mirodenii, parfumul bucatelor noastre le-a dat în nas englezoaicelor și le-a adus, pentru început, mai mult din curiozitate, la masă cu noi. Și-acolo au rămas. De-atunci, fiecare contribuie cu ce poate sau cu ce vrea. Și-avem o diversitate de culori și gusturi.
– Ce-i asta?
– Ardei umplut.
– Nu-mi plac ardeii.
– Gustă și dacă nu-ți place, nici o pagubă.
Și-a gustat. Și nu s-a mai oprit. N-am apucat a-i spune să lase deoparte capacul cu codiță, că deja-l molfăia de zor și se plângea că-i cam ațos.
– Scuipă-l, că ăsta nu se mănâncă.
Cam cu părere de rău l-a dat jos din gură.
– Da-i gustos…
Salata de vinete a făcut furori.
Varza murată tăiată fideluță, peste care am înghesuit niște afumătură colorată cu niște ceapă, morcov, păstârnac (ăștia n-au auzit de pătrunjel rădăcină), ardei gras, un pumnișor de țelină și un piure de roșii, și-am azvârlit în scârbă niște cimbru s-a bucurat de bis vreo trei zile la rând.
Și uite așa, am ajuns să ne adunăm zi de zi și să ne ospătăm împreună cu cele așternute pe masă.
Nu cu mult timp în urmă a apărut o colegă nouă. N-ar mai fi venit…
Am invitat-o să stea la masă cu noi, dar ne-a refuzat. A emanat cu un aer de superioritate, care s-a dovedit a fi o bășină puturoasă, că are afacerea proprie de take away și că ea nu mănâncă decât bucate alese, nu așa, orice, ce-avem noi pe masă.
Îmi amintesc de tata. Când eram însărcinată, dacă din întâmplare vedem vreun om cu handicap sau ceva nelalocul lui, tata-mi spunea:
– Scuipă-ntr-o parte tată, ferească Dumnezeu.
– Adică?…
– Să nu rămâi cu uitătura la amărâtul ăsta și s-aduci pe lume un copil asemenea lui.
Așa și colega asta nouă, s-o fi uitat mumă-sa când era borțoasă, la vreo maimuță, de-o ieșit orătania așa de slută. Slută, slută, dar mândră. Ea zice că-i femeie și mai zice că-i frumoasă și deșteaptă. Biata arătare are față de dos nespălat după o diaree infecțioasă netratată la timp.
– Am să vă aduc eu din ce gătesc, să vedeți ce înseamnă mâncare.
Și-a adus într-o seară: noodles cu pui. Nici măcar noodles vermicelli, ci dintr-ăia de-s 3 pungi la 30 de penny. Cât despre carnea de pasăre, ce să spun, o chestie cleioasă într-un soi de glod. Eu, de felul meu, sunt rea de scârbă, așa că nici nu mi-a trecut prin cap să încerc. Fetele au zis da, da, da, mulțumim frumos și s-au înghesuit la sarmalele mele cu mămăliguță și smântână. Cert este că bucatele ”prențesei” nu s-au bucurat nici pe departe de apreciere, așa că în loc de ghiozdanul cu laude la care se aștepta, a plecat acasă cu ghiozdanul cu acrișor.
Din seara aceea bahanghina m-a urât cu disperare, afișând ostentativ disprețul față de mine. Iar pe mine m-a durut drept în colțul stâng al sabiei lui Ștefan cel Mare: am tratat-o politicos, amabil și în același timp cu indiferență. Se oftică și o văd, de aceea devin și mai amabilă în problemele de servici, ceea ce o enervează cumplit și se stăpânește cu greu să nu calce accelerația și s-o ia pe arătură, pentru că e conștientă că ar avea de suportat consecințele.
Dar ieri, a reușit să-și dea în petec.
Din tot colectivul de la muncă, o copilă mi s-a lipit de suflet. Este cuminte, ascultătoare, n-am auzit-o vreodată cu vreo vorbă deplasată despre sau la adresa cuiva, harnică cât pentru zece și cu un suflet bun de pus balsam pe rană. Ce mai, este Freduța mea. Felicitarea de ziua mea mi-a umezit ochii ”You are the most wonderful person that I ever met. Thank you for being always there for me. With love, Freda – Ești cea mai minunată persoană pe care am întâlnit-o vreodată. Îți mulțumesc pentru că ești întotdeauna acolo pentru mine. Cu dragoste, Freda”.
Ieri, pleasna, pentru că știa că este Paștele la ortodocși, a venit și a împărțit caserole cu mâncare la toți colegii, excluzându-mă pe mine, alegând în așa fel momentele încât să fiu de față și, probabil, în opinia ei, să mă oftic. Toată etalarea obtuzității sale n-a făcut decât să mă amuze teribil. Doza mea de amabilitate în ceea ce-o privește a crescut substanțial, în momentul în care mi-a adus fișierele spre arhivare. O vedeam cum încearcă să găsească pe fața-mi senină măcar un fir de umbră. N-a fost chip! S-a cărat cu mers lăbărțat, cu coada-ntre picioare și-a trântit ușa. Freduța a tresărit pe scaun.
– Ce-i copilă, te sperie orice ploșniță?
Ne-am terminat treburile cu hârțogăraia și cele câteva mărunțișuri de mai erau de pus la punct și, pentru că era și timpul, ne-am pus la masă. O masă de Paște, cu câte ceva din toate, atât cât să ungă motorul burticii și baierile sufletului. Copila a adus și-a pus pe masă caserola primită de la fraiera cu pretenții. În cutiuță erau cel mult zece boabe de mazăre, o feliuță de morcov, două boabe de porumb și vreo trei bucățele de carne, toate acestea scufundate într-un soi de sos pământiu.
Sărmăluțele în foi de viță, fripturica rumenă, salata boeuf, pasca și cozonacul dădeau culoare și un farmec aparte mesei. Mâncam în tihnă și ne bucuram. Freduța ajunsese la capitolul cozonac și se minuna de ”pâinea dulce și aromată, cu stafide, nuci și rahat”, când ușa s-a deschis cu zgomot și-a intrat ”prențesa”.
– Freda ti-a plăcut mâncarea? o întreabă.
– Da, e bună.
– Bine, bine.
S-a uitat sfidător spre mine și-a plecat.
– Nici n-am gustat-o, îmi spune fata. Îmi cer scuze, îmi pare rău că am mințit-o.
La mai puțin de un minut batoza deschide iar ușa și i se adresează copilei:
– Freda, mi-am adus aminte că am făcut mâncarea condimentată, iar tu nu mănânci condimentat că ai probleme cu stomacul, așa că mai bine mi-o dai înapoi. Și din doi pași nemernica a fost lângă masă, a înșfăcat caserola și-a plecat.
Am rămas mască. Și sunt puține mârlănisme și ghiolbănisme care să mai mire, dar la asta nu mă așteptam. Ce-o fi crezut tuta că-mi bag ciocul în lăturile ei? Ori o fi pedepsit copila pentru că stătea la masă cu mine? Abia în cazul ăsta este grav. Că face tarantele cu mine, nu-mi pasă, am ac de cojocul ei, pentru că nu este decât o bucată de hârtie igienică, care poate fi folosită într-un singur scop. Că-mi rănește copila, deja este altă poveste.
M-am uitat la Freduța și m-am înecat în tristețea din ochii ei. Nu s-a așteptat la așa ceva. Caserola aceea cu mâncare, așa cum era ea, era puținul pe care l-a avut copila și l-a pus din toată inima pe masa noastră de Paște. Cât de libidinoasă poți fi fă ”prențeso” să momești un copil cu mâncare, să i-o fluturi pe sub nas și-apoi să o iei înapoi și să pleci? N-a rămas copila flămândă, că nu stătea în scursurile din străchinile tale, dar gestul ți-a dovedit caracterul păduche infect.
De aceea-mi fac păcat, dejecție umană, pentru că numai eu știu cât te-am suduit veceu public, pentru că ai amărât un suflet nevinovat în sfânta zi de Paște.
Să-ți dea Bunul Dumnezeu pe măsură!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *