Cu Bubulina la turc

Iubesc Londra. Nu la fel de mult cum iubesc Piatra Neamț, dar iubesc Londra. Mi-a plăcut extraordinar de mult să locuiesc acolo. Metropola este o altă Anglie. Nimic de-acolo nu se compară cu celelalte locuri de prin UK prin care m-am tot perindat. Cel mai ciudat mi se pare atunci când m-apuc să le povestesc altora despre Londra. Este ca și cum le-aș vorbi despre altă lume.
Dar despre cât de fascinantă a fost Londra pentru mine e o altă poveste.
Dincolo de toate fantasmagoriile scornite, dincolo de lumea pestriță de-o întâlnești la tot pasul, Londra a fost locul în care m-am simțit tot timpul în siguranță. După ce te obișnuiești cu faptul că din cel puțin un unghi o cameră te înregistrează și scapi de complexul că te simți supravegheat, e ok. Cel puțin pentru mine așa a fost. Partea nașpa este când îți intră chiloții în fund. Miști discret din buci poate-poate se așază cum trebuie. Nici vorbă frate! Mai faci câțiva pași. Nici un rezultat pozitiv. Muți poșeta mai spre spate și cu degetele mascate de aceasta încerci încetișor să tragi de marginea chilotului și să rezolvi treaba. Neam! Parcă-s prinși cu superglu. Cu cât încerci să scapi, cu atât te obsedează mai tare. Te uiți în spate, nu e nimeni. Te uiți în față, nimeni. Dar, undeva pe laterală, e ochiul magic de sticlă care veghează. Ei și ce! Nici dracu nu te știe aici. Prinzi vârtos cu amândouă mâinile de marginile chilotului, le aranjezi în poziție firească, răsufli ușurat și din instinct întorci ochii și rânjești la cameră. Mai mergi o bucată și istoria se repetă. Îți promiți în gând: cum ajung acasă, fix la gunoi ajung rapenii ăștia de chiloți că mi-au mâncat sufletul.
Șeful ne închiriase un apartament într-o vilă și deducea din salariile noastre chiria, facturile și bineînțeles, nelipsita taxă de consiliu. Noi, adicătălea eu și Bubulina eram mulțumite. Apartamentul era confortabil și avea grădinuță proprie, separată de grădina mare a vilei. Programul de muncă era lejer. În principiu, trebuia să avem gata lucrările pe net până pe la vreo vineri. Adică, altfel spus, o cam lălăiam toată săptămâna, iar vinerea băgam muncă la greu, așa că la amiază sau cel târziu pe la vreun 4 eram numai bune de lăudat că ne-ncheiasem trebușoara. Fiind plătite săptămânal, în aceeași zi ne-ncasam și lefurile, așa că urmau cel puțin două zile de hoinăreală prin magazine, nu de alta, dar aveam nevoie de relaxare după atâta muncă.
De obicei, ne aburcam în tren sau în metrou și ne opream unde ne trosnea prin minte: Croydon, Crystal Palace, Stratford, London Bridge sau cine știe unde altundeva.
De-ale gurii cumpăram, în general, din Sydenham sau din Penge. În ambele orașe, pe lângă lanțurile de magazine consacrate ale Angliei, exista câte un magazin turcesc, care avea o grămadă de produse românești. Și-aduceau turcii niște pepeni… Doamne Dumnezeule Doamne, nu-ți ajungea o gură să te saturi: dulci și făinoși de-ți lingeai deștele.
Într-una din zile, după ce ne-am liorpăit cafeaua de dimineață de pe la 8 până pe la 12 și-am pufăit țigări pe măsură, Bubu zice:
– Hai de-om merge la Pingică (adică în Penge) să-mprospătăm rezerva de țigări, ne-oprim la turc și mai luăm niște capia de-ăia copți la borcan, vreun pepene și-aruncăm o geană să vedem ce mai are. Ce zici?
– D-apoi, cum nu? Iacătă-mă-s gata în doi timpi și trei mișcări.
Ne-am gătit, ne-am smăcuit, ne-am oglindit și-am zvârlit niște parfum peste și duse am fost.
Amândouă eram fascinate la acea vreme de double-decker-uri. Urcam în autobuz, ne coțobăneam la etaj, dacă găseam locuri, drept în față, că să avem panorama întregului traseu.
Odată ajunse în Penge am tropoțit la magazinașul de unde ne luam țigări și-apoi întins la turc.
Am tot căscat gura pe la diverse, ne-am tot holbat la baclavale și cataife și-am spus într-un glas:
– Two and two!
Vânzătoarea de la dulciuri ne-a pus în casoletă câte două din fiecare.
Luate de pe tavă și puse în casoletă păreau atât de mici și de puține… Mă uit la Bubu și ea la mine. Zic:
– Neh!
Bubu se-ntoarce spre vânzătoare:
– Once again, two and two.
Vânzătoarea râde și mai adaugă câte două din fiecare.
Ne-am tot învârtit prin magazin și-am tot pus în coș ba niște cozonac, ba niște piept de pui halal, pâine românească, delikat și câte alte drăcovenii. Ajunse la legume și fructe, am luat vreo două gulii de-o salată și-am văzut jos, lângă rafturi, o cutie cu cartofi și-o etichetă: ”cartofi noi românești”.
Pe loc îmi vine-n mine imaginea unei tigăi cu cartofi noi prăjiți cu usturoi.
– Ce mai stai, zice Bubu? Eu parcă simt deja mirosul de usturoi.
Aplecată de mijloc, cu fundu-n sus, mă lăbărțez peste lada de cartofi. Toți unul și unul, oleacă mai mari decât nucile. Printre ei abia de mai răsărea câte o barabulă cam cât un măr pădureț. Mă încăpățânez și-ncep a scociorî prin ladă, și-ai alege pe cei nițel mai de Doamne ajută. Fac de-o pungă de-un kil și nu știu cum îmi îndrept ochii spre marginea lăzii și dau de eticheta cu prețul: £ 1,80 kg.
Atât mi-a fost! M-am pus pe boscorodit:
– Iete al dracului turc ce preț o pus, de zici că i-o ținut sub oghial și li-o cântat la bouzouki să crească. Sau mai degrabă o zdrăgănit, de-or ieșit bieții cartofi așa piperniciți numa cât nucile.
O aud pe Bubulina râzând în spatele meu.
– Ce tu, aștia-s cartofi de-o liră optzeci, ăști-așa cât căcărezele? zic si mă-ntorc.
Alina Bubulina râde în hohote. În spatele meu stătea țapăn Mustafa, proprietarul magazinului.
– Turcu nu-i a dracu, zice el zâmbind. Român a dracu, că el pus preț mare. Mustafa pus adaos mic. Da daca tu nu mulțumit, Mustafa scoate adaos la tine și tu pătește preț român pus. Mulțumit așa?
Tot sângele mi s-o urcat la cap. Simțeam cum îmi ard obrajii de rușine. Turcu a înțeles tot ce-am mâncat eu ciuperci din gură.
– Nu supărat tu pe mine, zice turcul. Nevasta Mustafa român. Mustafa vorbește românește.
– Îmi cer scuze! zic rușinată.
Alina râde. Turcul râde. Numai eu mă simt nașpa. Pentru câțiva firfirei m-am făcut de tot rahatul. Îmi promit în gând să-mi țin gura asta mare închisă.
Mustafa s-a ținut de cuvânt și am plătit mai puțin pe chilul ăla de cartofi. Ba mai mult, la ieșirea din magazin, turcul ne-aștepta în ușă c-o lubeniță.
– De la Mustafa pentru preten român cadou! îmi spune zâmbind și-mi întinde pepenele. Nu pleca supărat de la turc magazin. Mâncat dulce, suflet bun, vorba dulce!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *