Omida hrăpăreață

Era o dimineață însorită de primăvară când Lăcrămioara și-a înălțat mătasea spre soare. O briză caldă îi răsfiră roua de pe veșminte și-i gâdilă cupele albe făcându-le să chicotească în clinchet cristalin de clopoțel. Își întinse frunzele lăncii verzi spre înaltul cerului, scuturându-le scurt a dezmeticire după somnul răcoros de noapte.
Lângă ea, vecinul Clopoțel clipi scurt și-și bârligă capetele genelor violet:
– Neața domniță! Rece fu somnul de-astă noapte.
– Neața trubadur al grădinii! Rece, dar odihnitor.
Își ridicară frunțile gingașe spre Domnul Soare privindu-l cu admirație.
– Cât de măreț este, șopti Lăcrămioara din cupele-i de borangic.
– E bucuria noastră de fiecare zi, își scutură pletele violet Clopoțel.
– Vleau și eu să-l văd, vleau și eu!… se auzi o voce de undeva de jos.
– Cine ești și unde te ascunzi? întrebă Clopoțel.
– Aici, sunt aici la picioalele voastle, se auzi vocea peltică.
– Saltă-ți capul din iarbă să-ți văd chipul.
Smocul de iarbă foșni și un cap verde, păros, de omidă grasă se iți în sus.
– Eu sunt Omi și vleau să văd și eu măleția soalelui, grăi creatura.
– Și cum ai vrea să te ajutăm noi?
– Lasă-mă să mă ulc în spinalea ta, până la clopotul violet să pot să mă uit dilect la Soale.
– Hai, vino atunci, îi spuse Clopoțel și-și undui trupul zvelt, aplecându-și frunzele și ricând-o delicat.
Omida prinse a se cățăra pe lujerul plăpând tot mai sus încovoind sub greutatea sa gâtlejul bietului Clopoțel care făcea cu greu față poverii.
– Acu ai văzut măreția Soarelui, coboară că-mi rupi umerii, o rugă Clopoțel pe Omi.
– Vleau să mai stau nițel aici. E bine și-mi place sălutul Soalelui.
– Coboară, te rog! După ce mă odihnesc, te ridic iar! suspină Clopoțel.
Dar Omi, creatură pehlivancă, odată ajunsă sus, se foi întorcând foarfecele gurii și dintr-o crestătură reteză capul nefericitului Clopoțel. Floarea de mătase violet se rostogoli până la picioarele Lăcrămioarei care prinse a-i plânge bunătatea răsplătită atât de crunt.
– Acu pot să stau și eu la Soale. Ăsta-i locul meu de-acu!
Dar stupida creatură avea să afle curând că fără frumosul cap de ametist încoronat, trupul n-avea să-i mai susțină greutatea și-avea să se prăbușească în iarba din care apăruse.
Când se trezi din nou pe pământul rece, prinse a se smiorcăi:
– Lăclămioală, vleau și eu sus la Soale. Lasă-mă să ulc pe umelii tăi.
– Nici să nu te gândești apariție infamă. Dacă te-apropii de mine, te-nec în lacrimi!
– Ce lea ești sulioală. Mă duc să găsesc pe cineva să mă ajute.
Vorba a mers în grădinuță, din frunză-n frunză, din floare-n floare. Nimeni nu părea dispus s-o ajute pe Omi să se cațăre spre Soare, după ce s-a aflat cum îl înșelase pe Clopoțel.
Mai pe o latură, înspre râu, îți găsise locul Cireșel. Era tinerel, undeva la pragul dintre copilărie și floare. Nu înflorise încă niciodată. Nu cunoscuse sentimentul măreț de a da rod. Își ridica din când în când brațele și le privea în amănunt. Când oare, când se va întâmpla și pentru el minunea floririi? Domnul Soare îl mângâia cu raze calde șoptindu-i: răbdare! Briza îi foia frunzulițele delicate, foșnindu-le pe rămurelele tinere. Când, ce să vezi, pe rămurica cea mai de sus, acolo, îmbrățișat de auriul călduț, stătea gata să lumineze, mugurul perlat al florii gata să se nască.
Cireșel era în culmea fericirii. Seva-i se plimba de la o crenguță la alta și izbucnea toată ca un izvor de apă vie ce sta să hrănească minunea împlinirii.
– Am prima mea floare! Dau rod! Dau rod! își cânta Cireșel fericirea.
Chiotul lui de bucurie umplu întreaga grădină de forfot. Margaretele dansau cu rochiile lor largi de peruzea, toporașii șopticăiau albăstrii, lalelele roteau un vals al bucuriei, iar freziile îl învăluiau pe Cireșel în perdele de miresme. Albinuțele prinseseră și ele de veste și duceau mai departe noutatea, colindând din floare în floare, până dincolo de gardurile grădinuței.
În toată această bucurie generală, Omi strigă spre Cireșel:
– Cileșel, Cileșel, ajută-mă! Acum că ești așa de buculos, mă plimești și pe mine pe umelii tăi să mă uit la Domnul Soale?
Toți l-au sfătuit pe Cireșel s-o ignore, amintindu-i de ce se întâmplase cu Clopoțel. Dar Cireșel, cuprins de bucuria care-i inundase sufletul, vru la rându-i să dăruiască bucurie. Întinse crengile la pământ și-o ridică pe Omi spre înaltul cerului, sub ochiul auriu al Domnului Soare, și-o puse pe ramura cea mai de sus, lângă perla-i prețioasă ce sta să se nască.
Omi era în culmea fericirii. Stătu cât stătu cu ochii în Soare, se-nvârti pe-o parte, se-nvârti pe alta, își încălzi tălpițele și după o lungă vreme de leneveală se trezi că-i e foame. Să coboare să mănânce oarece, dar dacă Cireșel n-o mai primește înapoi? Aici sus, ce-ar putea oare îmbuca? Și-și roti privirea. Dădu cu ochii de perla încă nedeschisă a lui Cireșel.
– Tlebuie să fie tale flaged și dulce mugulașul ăsta, își spuse în gând. Ei ce-i dacă-i primul, Cileșel poate face și alții. Îmi astâmpăl foamea ș-apoi mă tolănesc la Soale.
Când dădu să se apropie periculos de mult de miracolul lui Cireșel, acesta prinse a se frământa, a scutura din toate încheieturile și-a striga:
– Ajutor, ajutor, m-aude cineva. Iaca năpasta, am ajutat-o să se bucure de Domnul Soare și-acu a pus gând rău minunii mele. Ajutor!
Din înaltul cerului, atotstăpânul zilei auzi tânguirea lui Cireșel și fu martorul nemerniciei omizii mârșave așa că-și trâmbiță lumina spre mizerabila creatură. Când foarfeca gurii stătea gata să reteze perla cu viață, un fâlfâit de aripi tremură frunzele plânse ale lui Cireșel. O rândunică, văzând săgetarea de lumină, prinse-n cioc omida hrăpăreață, salvând minunea vie a lui Cireșel.

De-atunci, rândunica și puii ei și-au găsit culcuș în brațele lui Cireșel, iar grădinuța cu flori freamătă de bucurie și mireasmă, pentru că neam de neamul omizii n-a mai cutezat s-apară pe-acolo.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *