Costrușeala Bubulinei

De când mă știu am fost insomniacă. Mama îmi povestea că nu obișnuiam să dorm prea mult nici măcar când am fost bebeluș. Dorm puțin și am somnul rupt în bucățele mici, de parcă l-aș lua la cartelă, tot câte două sau trei ore și de aceea, de obicei, după ce mă trezesc a doua oară, îmi caut de lucru, pentru că nu mai are sens să mă foiesc în pat cu gând de-a adormi, că nu-i posibil.
Uimitoare a fost Londra pentru mine. Puneam capul pe pernă la 10-11 noaptea și dormeam ca valiza-n gară până pe la 7-8 dimineața. Fără treziri inutile: o gură de apă, un pipi scurt, o țigară de consolare că m-am trezit ori cine știe ce alte motive idioate. Acolo aș putea spune că am iubit somnul. Din păcate perioada a fost scurtă, doar de câțiva ani, și-am revenit la setarea inițială, cea din creație: insomniacă.
Dar chestia cu insomnia este o altă poveste și-om avea timp de ea într-o altă scriere.
M-am trezit pe la vreun 7 și după ce m-am primenit, ca orice muiere care se respectă, mi-am încropit o cană de cafea, am ieșit în grădinuță și m-am tuflit în scaun, cuplându-mă instant la o țigară. Alina încă dormea.
Locul nostru de fumat în grădinuță era inventat pe de-a-ntregul de Alina. Exact lângă ușa de ieșire în grădina noastră Bubu se gospodărise înainte de venirea mea în Anglia: măsuță cu umbrelă d-aia mare de plajă, să nu ne ardă soarele sau să nu ne bată ploaia direct în freză, două scaune de grădină și o troacă de scrumieră, cât un bol de ciorbă, ca să ne-ajungă la amândouă. Mai târziu, pentru că ploile aici sunt mai sigure și mai dese decât o serie de grohăieli, după ce bei pe nerăsuflate o doză foarte acidulată de cola, am căptușit marginile umbrelei cu folie transparentă de plastic, așa încât cuprindeam înăuntru masa și cele două scaune, ca într-un cort. În zilele însorite, rare la număr, prindeam de marginile foliei și-o strângeam într-o parte, iar în desele zile ploioase ne ascundeam în cortul nostru improvizat.
Trecusem deja la a doua papacioacă, când și-a făcut apariția Bubulina.
– Neața! M-am hotărât! Azi mă tund!
– Neața! Să-ți fie de bine! Da ce-ai? Ai visat de-a-ndoaselea?
N-am foarte multe superstiții, dar asta cu tunsul este printre cele mai mari. Cred c-am fost la coafor în toată viața mea de om matur, de vreo 10 ori. Și am vreo câțiva anișori pe umeri. N-am încredere să las pe oricine să-mi atingă părul. În ultimii 15 ani o singură persoană s-a atins de podoaba-mi capilară: Mamu, mama Alinei, care din nefericire anul acesta a plecat să-nveselească cerul, Dumnezeu s-o odihnească în pace, în nori pufoși, acolo unde nu mai există durere și chin.
– Gata, vreau la salon!
– Ce-ai tu? Numai ce-am venit de-acasă și ne-a tuns Mamu pe-amândouă, acu ce-ți mai trebuie?
– Tu n-auzi, vreau la salon! Să-mi aranjeze părul, că-s o doamnă, ce puii mei!
– Iete a dracu tu dacă vrei la salon ești o doamnă și eu dacă nu vreau la salon îs un domn? Ce-ai Alină ai bolunzât? N-ai pe ce da banii?
– Azi trebuie să mă aranjez!
– No, dacă asta ți-e dorința, așa să fie măi Cozonăcel.
Asta i-a fost porecla Alinei când a venit prima dată la ziar: Cozonăcel. Era atât de blondă de la mama natură și atât de pufoasă, că numai la un cozonăceș aburind cu stafide te putea duce capul.
– Mai băgăm o cană de cafea, ne amenajăm fețele cu niscaiva smacuri și ne pornim la salon mândro, dacă asta ți-i dorința.
Zis și făcut!
Și-am luat-o la tropoțit. Peste tot unde ne-am dus era nevoie de programare, de ziceai că tăte codobaturile se porniseră odată cu noi să se moțeze și nici de-a nabii nu puteam să ne strecurăm și noi printre ele. A fost ca un făcut: Forest Hill, toate saloanele ocupate, Sydenham ocupat, Penge ocupat, Bromley ocupat.
Dar pentru că atunci când îi intră Alinei o idee în cap nu i-o mai scoți nici cu forcepsul, n-am renunțat, ne-am coțobănit în tren și ne-am înființat în Croydon. Am luat saloanele la rând: ocupat, nimic liber, ocupat etc. Pe seară, m-am pus cu poponețul pe-o bordură și-am prins a pufăi dintr-o țigară.
– Gata Bubule, se lasă noaptea, hai acasă că te tund eu mâine.
– Am făcut bășici în tălpi de-atâta umblat, zice ea lăsându-se să se scurgă lângă mine, aprinzându-și în coborâre țigara. O luăm de la capăt mâine. Mergem în Lewisham.
– Tu esti dilie? Ce naiba ai cu tunsul ăsta la salon. Ai dormit strâmb astă noapte? Ți-ai făcut damblaua azi și-am umblat de mă dor picioarele din fund, dar de-acu ajungă-ți cu gluma. Te tund eu și chelba dacă vrei.
– Neh, mergem mâine și dacă n-avem noroc, renunț, dar mergem mâine.
Și-am luat-o a doua zi de la capăt. Tot fără succes.
Când m-am trezit dimineață, Alina era deja în grădinuță cu două căni de cafea aburindă pe masă. M-am apropiat suspicioasă.
– Ca să se știe din prima, nu merg la nici un căcat de salon. Azi dospesc. Mă dor picioarele de mă picur pe mine, așa că nici prin gând să nu-ți treacă. Neața
– Neața! Nu mergem nicăieri astăzi. Poate doar până la turc, luăm un pepene, îl punem la rece și noi ne-ntindem la soare, că prea ne-am stresat două zile la rând.
După o vreme am mers la turc și ne-am ales un pepene fain. Lângă magazinul turcului e Tesco și-apoi, numai oleacă mai încolo un salon. Alina zice:
– Numai un minut intru să-ntreb… și-i dusă.
Iese radiind.
– Au un loc liber chiar acum. Lăsăm pepenele la turc în magazin, până terminăm și hai să mergem că uite ce noroc chior am avut.
Să mă sfădesc cu ea? N-avea rost. Las-o să-și facă damblaua. Intrăm. Mie mi se oferă o cafea cât aștept, iar Alina se cocoață pe unul dintre scaunele din fața oglinzilor ce acoperă peretele. Iau ceașca de cafea și ies afară să fumez, că deh, vorba lui frate-miu, degeaba imi dai un căcat, dacă nu-mi dai și lingură.
Când termin de pufăit, revin și mă așez pe un fotoliu în spatele Alinei. Coafeza, frizerița, hair stylista, tunsătoarea că nu știu cum s-o numesc, se-nvârtea ca titirezul în jurul capului Alinei și tot făcea țâc-țâc din foarfece. Iar cu pieptenele, iar cu foarfecele țâc-țâc. Cert este că după vreo 15 minute de țâc-țâc, când m-am uitat sub scaunul Alinei nu se vedea nici un fir de păr. Ce dracu face asta, îmi zic în gând? Cu toată țâcăiala ei, ea nu tăia nica, nu făcea decât să mute părul Bubulinei cu pieptenele dintr-o direcție în alta.
Simt cum m-apucă pandaliile. Mă duc la Alina și-i șoptesc la ureche:
– Uite-te sub scaunul tău. Asta n-a tăiat nici măcar trei fire din părul tău. Hai acasă că te pieptăn eu până te saturi. Și-o fac și la preț mai mic. Hai să-ntindem pasul că asta-i bătaie de joc.
Plecăm. Alina pătește. Eu să leșin: 40£ + 5£ bacșiș. Care dracu o mai intra vreodată aici!…
Ajunse acasă, Bubu se oglindește:
– Aia chiar n-a făcut nic!
– Doar ți-am zis.
– Mare fraieră am fost și le-am dat și-o cârcă de bani.
– Să-ți fie învățătură de minte!
Numai ce-o văd pe Bubulina că-și trage scaunul în mijloc și pregătește foarfece, pieptene, oglinzi, ce mai, tot tacâmul.
– Mă tunzi și pe mine și-apoi mă vopsești?
– Dap! Ți-am zis de acu două zile, da tu nimic, Batman, Batman!
Mă pun vârtos pe treabă și după vreo două ceasuri de muncă, în cele din urmă, Alina revine de la duș proaspăt tunsă, aranjată, văcsuită, ce să spun, mai mare dragul.
Mulțumită, zâmbăreață, se-ntoarce spre mine și zice:
– Bună treabă ai știut face!
Întind mâna spre ea:
– 40 de lire! Renunț la bacșiș pentru că ne cunoaștem!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *