Musca de căcat

Grădinuța cu flori fremăta. Un zumzet de muncă și-un cântec plin de viață se-nălțau din cuvertura de mătase verde a ierbii, brodată din loc în loc cu firul delicat al florilor vesele.
Trecuseră ceva ani, iar viața de poveste a celor din grădinuță își urma ciclul tihnit, lipsit de nori negri sau amenințări mârșave. Lăcrămioara își picura în fiecare dimineață roua peste firele de iarbă verde smarald, Clopoțel vestea orice adiere de vânt în clinchet cristalin, Margaretele îmbrățișate cu Macii dansau în muzica albăstrie a Cicorii, iar Sânzienele se aruncau în valuri îngemănate să prindă în îmbrățișarea lor Rușcuțele pornite-n briza ușoară după Floarea miresei, care se-nclina să dea binețe Salviei. Dedițeii, Omagul, Micșunelele, Silnicul și Brândușele se porniseră într-o horă violet, legănându-și borangicul straielor în fâlfâiri grațioase.
Trupa de furnicuțe cercetașe taman ce găsise o fărâmă de pâine, cine știe de unde săltată de vânt, trâmbița de zor în chemarea furnicuțelor cărăușe să vină, s-o ducă repejor în mușuroi. Albinuțele săltau zumzăind vesele dintr-o floare în alta, bucurându-se de râurile de nectar și polen ce le curgeau sub aripi. Chiar și o viespie, cu talia ei de invidiat, rătăcită în grădinuță, intrase în valsul bucuriei dimprejur. Buburuzel și Buburuzuca își scoseseră copilașii în lumina caldă a domnului Soare și le lustruiau de zor bulinuțele negre lucioase. Cosaș, îmbătat de-atât parfum, sărea ca bezmeticul, de ici colo, întrebând continuu: Unde mi-e patul? Unde mi-e patul?
Libelula zâmbăreață care zburătăcea zumzăind îi aruncă în zeflemea:
– Te-ai zăpăcit de tot zănaticule!
Deasupra tuturor se răsfirau pletele lui Cireșel. Cireș mai bine spus. Se-mplinise la trup, iar plete-i verzi ascundeau din ce în ce mai multă roadă roșie-parfumată, roadă ce bucura mesele copiilor. Acum nu se mai temea de nimic. Era zvelt la trup, cu brațe puternice, iar amintirea omizii hrăpărețe părea doar un vis urât. Rândunel și Rândunica, și generație după generație mulți dintre urmașii lor, își aveau în continuare culcuș la pieptul lui, asigurând paza grădinuței împotriva invadatorilor perfizi.
Iar Cireș, Cireș vegea deasupra întregii bucurii de viață, cernând sclipiri de Soare și răcorind frunțile delicatelor făpturi ce-i bucurau ochii, cu mângâieri de briză parfumată.
De-acolo de sus, din oceanul azuriu, domnul Soare clipea auriu în valuri și zâmbea în sclipiri dătătoare de viață, revărsând asupra grădinuței suflul său cald.
În toată această feerie se auzi deodată un bâzâit bășinos. O arătare burdihănoasă cu strai verde țipător, cu picioare crăcănate și păroase, cu pleata maro diareic, râgâind a fecale, zbura în salturi neregulate, lăsând în urmă o dâră puturoasă.
– Uăi, uăi, mă vedeți? Eu îs Musca! Eu îs Musca!
– Sssîîîttt! Mai încet, că-mi trezești copilașii! îi șopticăi Regina, mămica albinuțelor.
– Să se scoale! Să afle toți că am venit. Eu îs Musca! Să știe toată lume că sunt aici. Eu îs Musca! Hai, veniți să mă cunoașteți!
– Nu mai țipa așa! De unde-ai apărut să ne strici liniștea în grădinuță? spuse Regina.
– Eu îs Musca! Am venit să locuiesc aici. Hai, făceți-mi loc! Unde îmi faceți primirea oficială? Pregătiți-mi locuința cu tot ce-mi trebuie. Ar trebui să vă simțiți toți onorați că îs aici și că am ales locul ăsta să-l numesc drept casă. Eu îs Musca!
– Da du-te odată de-aici și nu mai zbiera! Ai un pic de respect față de noi cei de-aici din grădinuță, îi spuse Regina. Avem regulile noastre aici și dacă vrei să locuiești cu noi, trebuie să ne respecți și să urmezi regulile de bun simț pe care le avem.
– Eu îs Musca! Voi să mă respectați pe mine! Eu fac reguli de-acum!
Regina dădu a lehamite din gheruțe și-și văzu de-ale ei.
– Eu îs Musca! Hai să mă vedeți cât îs de frumoasă și deșteaptă!
– Taci că mi-ai speriat puii!
Jos, sub umbra lui Trandafir, prințul parfumat al grădinuței, cei trei prichindei roșii, speriați de strigătele creaturii duhnitoare, se ascunseseră în spatele tăticului Buburuzel, tremurând de frică.
Cu broboada trasă pe ceafă și șorțul prins cu fundiță la spate, cu gheruțele-n șolduri, Buburuzuca ieși din bucătărie atrasă de scâncetele buburuzeilor.
– Da ce-i măi bărbate? Ce-i cu zarva asta? De ce scâncesc ăștia mici?
– Iaca a apărut năpasta asta răcnitoare și urât mirositoare și i-a speriat! îi spuse Buburuzel ascuzând sub aripioară micuții.
– Eu îs Musca! răcnea în continuare arătarea cu glas dogit umplând grădinuța de duhoare.
– Mergi creatură puturoasă și urlătoare în altă parte și nu-mi strica liniștea casei cu zbieretele tale.
– Eu îs Musca, să știe toată lumea! mai strigă și se lăsă să cadă-n ușa casei Buburuzei. Nici una nici două își băgă trompa-n străchinile gospodinei și liorpăi, spurcând bucatele.
– Bleah, nu-mi place! Să-ți aduc eu mâncare să vezi cum e. Dincolo de gardul din zare e un munte de mâncare, maronie și parfumată, numai bună de gustat.
– Pleacă din bucătăria mea și-ți caută locul în altă parte, se supără Buburuzuca.
Bahanghina lovi cu șutul strachinile Buburuzucăi, răsturnând bucatele pe jos și-și luă zborul spre mușuroiul de furnicuțe.
Buburuzuca privi cu lacrimi în ochi spre bucatele risipite și prinse a strânge rămășițele de pe jos.
– Eu îs Musca! strigă iar infama creatură și-și propti în aterizare picioarele crăcănate în fața întrării în mușuroi. Ce-aveți pe-aici? Hai, ia să văd, eu îs Musca!
– Pe-aici nu se trece! o opriră furnicuțele străjeri, încrucișând lănciile. Hai, valea!
– Sărăntocilor și slăbănăgilor, se vede că n-aveți mai nimic de mâncare! Eu îs Musca!
Din vale se-apropiau furnicuțele cărăuși. Într-un exces de răutate zbură deasupra lor și le făcu vânt răsturnându-le cu fărâmele de hrană de le cărau pe umeri.
Până să se avânte mai departe se lăsă pe rochița Rușcuței și-i pătă poala albă sidef, cu o năclăiere maronie urât mirositoare. Rușcuța prinse a se căina:
– Uite, uite ce mi-a făcut nemernica asta. Mi-a pătat rochița-mi imaculată. Ce mă fac acum?
– Stai surioară, îi răspunse Lăcrămioara. Întinde rochița spre mine s-o picur și să te scot din necaz.
– Mulțumesc, multumesc soră Lăcrămioară, m-ai salvat! Acum pot ridica iarăși ochii spre domnul Soare.
– Eu îs Musca! zise creatura și ochi din zbor cuibul albinuțelor.
Dinspre cuib o învăluia un parfum dulceag, aromat, așa că își luă avânt și se porni în zbor glonț spre intrare.
– Eu îs Musca! Faceți loc să intru. Am venit să vă gust bucatele și să-mi găsesc loc la voi în cuib.
– Greșit! îi răspunseră albinuțele soldățel. Caută-ți de drum și nu ne supăra.
– Eu îs Musca! Vă puneți cu mine? Nu vedeți că-s cât doi ca voi? Vă spulber măi sfrijiților!
Și se porni cu bâzâit bășinos spre soldăței. Ei o întâmpinară cu lănciile scoase și se porni bătălia. Întreaga grădinuță auzi sunetele luptei și-și pregăti armele să sară în ajutorul albinuțelor.
Răzbită de albinuțe, tăvălită prin praf de brațele muncite ale furnicuțelor, vânturată de aripile zburânde ale buburuzlor, speriată de Cosaș care-i sărise în spinare trântind-o la pământ, plesnită de palmele verzi ale lui Trandafir și nu în cele din urmă împinsă peste gardul grădinuței de vântul stârnit de pletele lui Cireș, Musca se trezi azvârlită peste grămăjoara de căcat din care plecase.
– Eu îs Musca! și ce dacă nu m-au primit acolo la ei. Mai bine, nu trebuie să-mi împart comoara cu ei, zise și-și băgă trompa adânc în masa cleioasă. Eu îs Musca, cea mai frumoasă și mai deșteaptă și acum am și averea asta mare, care-i numai a mea. Ăia de după gard îs niște nimeni, nu se compară cu mine. Eu îs Musca!
Taman când se fălea ea de mare zor, o vacă, care trecea pe drum, călcă în grămăjoară și-ngropă Musca acolo unde-i era locul: în căcat.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *