Mișcoreți

Pe vremea când eram copil, a avea păduchi era o mare rușine. Era semn de mizerie, delăsare și sărăcie. La fiecare început de an școlar, se făcea triajul. Asistenta de la cabinetul medical al școlii venea în fiecare clasă și ne controla părul și mâinile. Mai exact, ne căuta de păduchi și de râie. În trei ani de grădiniță și opt de școală generală, cred că am auzit de vreo 3-4 cazuri de copilași, care se procopsiseră cu năpasta de chiriași prin iarba capului. La liceu nu țin minte să fi fost vreun elev infestat cu așa ceva.
În ziua de azi, cred că e oarecum la modă. Reclama sufletul comerțului. În Romania, numai ce deschizi televizorul și, printre două suplimente alimentare și trei soiuri de bere, te invadează cu mâncărimile în zona scalpului și diversele soiuri de killere de păduchi: Paranix, ParasiteS, Dr. Soleil și multe altele. Nici regatul nu se lasă mai prejos. În UK, pe toate posturile tv sunt difuzate reclame la șampoane și soluții împotriva păduchilor. Măi să fie, în loc să ne invadeze extratereștrii, ne invadează păduchii.
***
Aceeași vară, aceiași nepoți, 10 la număr. Biata bunica!… Acum, când îmi amintesc, mă întreb de unde a avut atât de multă răbdare.
Să mai fi fost pe undeva pe la vreo două săptămâni până la începerea școlii.
– Mergem la scăldat! arunc într-o doară.
– Ba nu, că-i prea cald afară, spală lumea țoale și vă treziți cu cine știe ce mizerii, zice bunica.
– Ba mergem!
– Ei, treaba voastră, dacă vă mână așa de tare scaraoschi din coastă! ne-aruncă ea în treacăt spre grădină. A dat din mâini a lehamite si s-a pierdut printre rândurile de păpușoi.
Eram ceată de copii: noi zece și-ncă puzderie de vecini.
Avea dreptate biata bunica. Era cald rău afară așa că toată suflarea din sat se găsise să își spele covoarele și țoalele la Cracău. Asta însemna că orice muiere pe care-o înghesuia groaznic hărnicia își aducea băncuța de lemn în albia apei. Înmuia covorul în apă, îl întindea pe scândura băncuței, săpunea și-apoi freca cu peria de paie, până considera că-i curat. Lăsa partea spălată în apă și ridica de pe cealaltă parte a băncuței,o altă bucată de covor pe care o ungea vârtos cu săpun de casă, ș-apoi apuca a o smotoci cu peria. Și uite așa, până când mozolea toate covoarele și țolicele care și le adusese la spălat. Ei și să nu vă imaginați că erau una sau două cumetre puse pe treabă, neh. Juma de sat cred că participa la această clacă. Și țin-te surioară de bârfă. Cred că nici ultimul coltuc de pâine, ori ultima ulcică de lapte acru nu scăpa nevorbită. Toată această acțiune se desfășura într-un loc al Cracăului unde albia era mai lată și apa abia de-ajungea pe-aproape de genunchii noștri, undeva mai în amonte de știoalna noastră unde albia se îngusta și apa, pe unde era mai adâncă, ne trecea de piept. Toată mizeria și toate zoaiele se scurgeau drept prin știoalna unde ne bălăceam noi. Dar nouă nu ne păsa. Ne urcam cu rândul pe podețul mic de lemn ieșit din mal și ne-azvârleam cu chiuituri și hohote în apa caldă de-un cenușiu-verzui. Din când în când se avânta spre noi câte un pâlc de clăbuci murdari venit dinspre zona spălătoriei manuale de covoare. Îl chiteam, îl lăsam să se apropie ș-apoi ne scufundam cu totul și înotam pe sub el, convinși fiind că astfel am evitat mizeria ce s-a tot dus la vale.
Mai pe la vreun cinci încolo, spre șase aproape, când ne-o răzbit foamea și-aveam pielea încrețită mai ceva decât un burete de copac, ne-am zbicit, ne-am ambalat în bulendruțe și-am ușchit-o fiecare pe la casele noastre. Cum am intrat pe poartă la tanti Ileana, ne-a izbit în nas mirosul de porumb fiert. Ca hultanii ne-am repezit în bucătărie și mare ne-a fost dezamăgirea.
Tanti Ileana stătea pe patul din bucătărioara mică și torcea niște lână albă, pufoasă. Fusul se învârtea repede între degetele ei îndemânatice. Văzându-se de-odată înconjurată de noi, care cătam cu ochi hulpavi spre plită, prinse a râde.
– V-o înghesuit foamea și v-o dat în nas mirosul de porumb fiert de-ați venit așa repede de pe baltă. Am vrut să vă fac și eu, da mi-o luat-o bunic-ta-nainte. V-o fiert ditamai ceaunul să vă sature pe toți. Ș-o păstrat vreo câțiva de copt în jar.
Cred că n-apucase biata femeie să termine de spus, că noi eram deja vijelie prin ocolul păsărilor, pe portiță, drept în ograda bunicii, ne buluceam pe ușa bucătăriei.
– Încetișor, încetișor anghionilor, nu dați năvală, c-am făcut pentru toți. La spălat pe mâini și la masă întâi. Apoi, v-oi da și păpușoi.
Ne-am repezit la ciubărul cel mare și-am prins a ne spăla unul pe altul, să-nlăturăm mirosul amestecat de mâl, pește și broaște. La umbră, sub vie, bunica acoperise masa lungă cu un ștergar alb, cusut de ea în serile lungi de iarnă. În mijlocul mesei era un fund mare de lemn, pe care numai ce răsturnase o mămăligă ca o lună aurie. Pe băncuțele de lemn, de-o parte și de alta a mesei, ne așternuse țolice multicolore din codițe, ca să ne fie moale și bine.
Din străchinuțele de lut aburul dresalei de cartofi se ridica în unduiri de balerină spre năsucurile noastre fremătânde. Ceva vreme nu s-au mai auzit decât lingurile ciocnind pereții străchinuțelor, ceapa verde crănțănită printre dințișori și zgomotul furculițelor, ce se-ntâmpla să se-ncrucișeze, când se-mplântau în același timp, în aceeași bucățică de mămăliguță.
– Ei, iaca cum am eu liniște. Vă bălăciți ș-apoi vă dau repede de-ale gurii. Bun așa. Acu ia spuneti voi, care ce vreți felul doi: caș de oaie cu ochiuri ori brânză cu smântână?
Ne-am împărțit, care ce-o vrut, iar bunica ne-a umplut fiecaruia în parte farfuria și-am prins a chisa.
Bunica ședea în capul mesei pe-un scăunel de lemn și, printre două îmbucături, ne mângâia cu priviri încărcate de dragoste. Era o fărâmă de femeie, de vreun metru jumate și cu tot cu haine cred că se ducea undeva la vreo patruzeci de chile. Când ne-o văzut că suntem gata, o prins vârtos cu ambele mâini de toarta ceaunului mare de tuci și l-a pus pe-un grătar lângă masa noastră. I-a luat capacul de deasupra și-a clădit pe-o tavă un munte de păpușoi fierți în mijlocul mesei. Gurițele noastre se desfătau pe deplin de boabele aurii, care musteau de zeamă dulce.
Cât ne-am chițcăit noi cu porumbul fiert, numai ce-am văzut-o pe bunica venind c-o altă tavă cu păpușoi copți pe jar. Alt rând de molfăieli. Și-am ronțăit, și-am tot ronțăit, până când burticile noastre ca niște pepenași și-au declarat preaplinul și au refuzat să mai primească ceva în plus.
Ne-am ridicat de la masă ca niște mâți puturoși și ne-am tolănit care-ncotro pe prispă ori pe iarbă și preț de vreo oră nimeni nu ne-a auzit glăscioarele.
Mâncărimile au început la vreo câteva zile. Ne scărpinam de de ziceai că eram pe Duracel cu toții. Eram ca bobocii de rață. Făceam ce făceam prin curte și-apoi una-ntr-una băgam capul în ciubărul cel mare cu apă de ploaie, să ne răcorim scăfârlia.
Găbiță, fiind cel mai mic, era inima bunicii. Și-așa a fost până când bunica a plecat de tot. Fire nevăzute l-au tras și Găbiță a plecat imediat după ea.
El a fost primul pe care l-a văzut bunica executând ritualul ăsta idiot: scărpinat-ciubăr cu apă. Așa s-a făcut marea descoperire: ne căptușisem cu păduchi.
– Dacă nu v-aș fi zis… Când credeam că mă odihnesc și eu, iaca cum mi-ați dat voi de lucru.
Astea au fost singurele vorbe, după ce ne-o controlat pe toți. Nu ne-a certat, nu ne-a altoit. Și-a dat broboada mai pe creștetul capului, și-a pus mâinile-n șolduri și-a luat-o cătinel spre bucătărie.
Noi, cu capetele plecate, că, deh, era rușine mare, stăteam aliniați pe prispă și-așteptam să ne sfădească, să ne urechească, să strige la noi, să facă ceva…
– Iar tu, a spus întorcându-se spre mine, dacă află mamă-ta nu te mai lasă să vii aici la țară cât îi lumea și pământul.
– Bunica, te rog frumos nu-i spune mamei! m-am miorlăit eu.
– Of, of, of cum mă gătiți voi pe mine. Cum scot eu păduchii din părul ăla lung al tău până mâine?
Avea și bunica dreptate. Aveam coama neagră, deasă și lungă până pe după șale.
A luat cenușă din sobă pe care a fiert-o într-o oală, iar apa strecurată, pe care-a numit-o leșie, a pus-o la răcorit. Ne-a spălat pe toți pe cap cu leșie și-apoi a întins un cearșaf mare alb pe jos și ne-a luat la pieptănat cu pieptenele cel des de os. Curgeau păduchii pe cearșaf de ziceai că-s perjele pentru rachiu de le scutura nenea Mihai pe prelată. Unul mai productiv ca altul eram. Iar bunica ne pieptăna de ajunsese să ne usture pielea capului. Ne-a spălat și ne-a pus așternuturi curate, iar pe celelalte le-a luat și le-a fiert cu sodă în cazanul mare de aluminiu. Și-așa si-a desfășurat bunica activitatea câteva zile la rând. Mama a fost tare ocupată la dispensar și nu și-a făcut apariția pe la bunica, așa că am scăpat cu fața curată.
Cert este că, munca susținută a bunicii și perseverența ne-au scăpat de rușine.
Vacanța era aproape gata. Deja mă-ntorsesem la Piatra și mă bucuram de zile însorite cu prietenii din cartier. Să tot fi fost trei jumate, poate mai bine, când am auzit-o pe mama:
– Arina, sus, acum!
Auci, am sfeclit-o! Ce-oi fi făcut?
N-apuc să intru bine-n casă, că mă-nșfacă mama de coadă:
– Tu, tu ce să mă fac eu cu tine, tu? De ce nu poți fi și tu un copil cuminte și ascultător ca frate-tu? Ești mai rea decât un băiețoi. Dacă nu bați pe cineva, îi spargi capul, dacă nu-l cotonogești, îi rupi un deget, dacă nu faci nici una dintr-astea, te capeți cu păduchi. Vrei să râdă satul de mine că tu te duci la baltă, când bunică-ta nu v-a lăsat să mergeți și vii acasă cu păduchi?
– Da ce, că n-am fost numai eu. Și toți am avut păduchi.
– Tacă-ți clonțul! Încă mai vorbești? Nu mai pupi tu mers la bunică-ta. Vă-nhăitați toți și-o sufocați pe biata mama. Asta-i dacă nu pune mâna pe-o jordie să vă croiască de să vă meargă fulgii. Las că acu cobor eu milităria din pod și fac instrucție cu tine, că nu se mai poate.
Cât mă tot blagoslovea ea, pe ușă a intrat tata:
– Ei, da ce-i larma asta? Acu ce mai aveți de împărțit. Nici n-o venit Arinuța bine acasă, că gata i-ai și găsit pricină Licuță? Iar tu duducă, iar te-ai întrecut cu gluma de s-o aprins mamă-ta așa? Ce-aveți de sunteți așa de gureșe?
– Am aflat eu de unde-am aflat că s-o dus la Cracău la scăldat ș-o venit cu păduchi. I-o despăduchit mama pe toți, acu-s curați, da așa rușine să-mi facă mie. Mama nici n-o vrut să-mi spună, da n-o avut ce se face când i-am pus adevărul în față. Auzi tu, s-aducă păduchi de la baltă…
– Ei, da ce vroiai Licuță tată, dacă n-o găsit copiii niscaiva boișteni, or venit și ei acasă numai cu niște păduchi, i-a replicat tata râzând.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *