Spărieturi de vacanță

Ne trezisem dimineață cu speranța că tata ne va lua cu el pe munte la cosit. Decuseară ne tot ținusem după nădragii lui și-l tot rugasem, dar de fiecare dată răspunsul a fost același: nu.
– Arinel, dragul tatii, înțelege tată că nu-i de joacă. Mâine-i de cosit taman în vârful Chiriacului, la mama dracului tată, e mult de mers până acolo ș-apoi de urcat. Ș-acolo nu-i de stat. Și n-are tata vreme să țâie ochii pe voi. Îi musai tată să gătim mâine de cosit, că dacă vine năpasta de vreme rea, atât ne-o fost. Rămân animalele fără hrană la iarnă. Lasă tăticule că mergeți când îi de adunat. Strângeți și voi cu grebluțele cele mici și vă urcă tata pe căpiță să tot îndesați la fân împrejuru pripelecului. Ș-apă om mânca ș-om prinde o oră de somn la umbruță înmiresmată de fân. Ascultă pe tăticu, că-i mai bine așa.
Cam fără tragere de inimă am cedat și ne-am retras bosumflate în camera Lulucăi.
Căscasem ochii devreme, să tot fi fost vreo șase dimineața, încrezătoare că-i mai găsim încă acasă pe tata, Miha și nenea Mihai. N-a fost să fie.
– Iaca binoclul tatii, zice Luluca, hai pe verandă să cătăm la căprioare, colo sus pe Fundoaia.
Căprioarele coborau în fiece dimineață până în buza pădurii și pășunau acolo, la hotarul dintre proprietăți și libertate.
N-aveam nici un plan și faptul că tata ne refuzase în repetate rânduri drumeția, ne stricase tot cheful. Ne-am mai învârtit prin casă până pe la vre-un rezonabil opt dimineața și-apoi ne-am luat avânt prin curte și livadă. Sigur aveam să ne-agățăm de ceva cu care să ne trecem ziua.
După vreo câteva ture de livadă, în care ne-am tot sfătuit cum să ne umplem timpul, ne-am amintit că numai vreo câteva zile-nainte tanti Lilea ne poftise la ea, la un fagure de miere și-o cană cu apă rece. Așa că, fără prea multe pregătiri, ne-am pornit după pâine la nea Mitruț în Poiană, ca apoi să ne oprim la tanti Lilea pe băncuță la o degustare de miere.
Dar, chiar și-așa, ajunse înapoi acasă, cu masa de prânz așternută-n burtici, timpul părea că abia se scurge. Tanti Maria se pregătea de somnul de frumusețe de-amiază, semn că ori păstram liniștea-n casă și-n curte, ceea ce era imposibil de realizat, ori ne-nfundam drept în capătul livezii, în partea dinspre Mădei, unde puteam chiui în voia cea bună. În trecere ne-am agățat de undițele proptite-n dosul bucătărioarei de vară, am pus într-o doară niște cărăbeți într-o cutie goală de cremă de ghete și-am agățat de toartă găletușa de cinci chile. Și duse am fost.
Mătușă-mea, care avea ochi de vultur, ca-n poveste, ne-a aruncat prin fereastra deschisă a holișorului:
– Să nu vă pună păcatul să veniți cu boișteni acasă!
– Nu, nu, râde Luluca, că-i vindem la grămăjoară pe marginea drumului!
– Ba ferească Dumnezeu! Vă stâlcesc în bătaie, dacă mă faceți de minune!
– Apăiii tu mamă, așa nu, așa nu! D-apoi ce vrei să facem cu peștii după ce-i prindem?
– Să-i dați înapoi pe apă!
– Ei, darăăăă, râse Luluca!
– Tu, n-auzi!
Ne-am făcut că n-auzim. Oricum eram deja duse pe la mijlocul livezii. Iar livada era mare…
Ne-am luat locurile obișnuite de dat la pește și-am prins a fluiera. Din când în când, ori Luluca, ori eu aruncam câte-un peștișor în găletușa umplută cu apă de Bistriță.
Să tot fi fost vreo două ceasuri de când stăteam cu bățu-n apă. Luluca se-ntoarse spre mine și căscă gura să-mi zică ceva. Întorc privirea spre ea. Ochii ei măriți de groază privesc parcă peste mine, prin mine. Peste umărul ei văd o arătare mișcându-se. Benoclez ochii incapabilă să strig. Privim una în spatele celeilalte înspăimântate. Amândouă săltăm ca arse de pe gard, zvârlim undițele cât colo și-o rupem la fugă în direcții diametral opuse, de ne-aplaudau bucile și ne fâlfâiau pantalonașii, răcnind cât ne țineau gurițele. Parcă eram teleghidate. Am înconjurat livada, eu pe-o parte, Luluca pe cealaltă și ne-am bufnit una de alta în dreptul cireșului cel bătrân. N-am vorbit, am prins doar a ne zgăibăra ca maimuțele și-ntr-o clipă ne-am trezit în vârf. Cireșele mici și negre sclipeau în soare. Pomul ăsta era de pe vremea când tata și nenea Mihai erau flăcăi. Bunica obișnuia să-i culeagă roada și să facă o dulceață de cireșe amare fantastică: parfumată și cu o culoare greu de imaginat – un violet închis, mult mai închis și mai intens decât violetul în sine.
Așezate pe câte-o cracă, ne trăgeam sufletul și tot cătam cu privirea de jur împrejur pericolul care ne pusese pe fugă.
– L-ai văzut?
– Da. Ai văzut ce mare era?
– Și cum se târa…
– Mergea, nu se târa.
– Nu te prosti că n-are picioare.
– Cum nu, n-ai văzut ce mari și păroase erau?
– Hai nu te mai prosti, unde-ai mai văzut tu șarpe păros?
– Ce șarpe Lulucă? Era ditamai paianjănoiul.
Abia atunci am realizat amândouă că fiecare dintre noi, privind în direcții diferite, văzuserăm cu totul altceva pe gard. Luluca văzuse un șarpe târâindu-se înspre mine, iar eu văzusem un nămiloi de paianjănoi îndreptându-se spre ea.
Pe loc gândurile ne-au zburat spre indieni și misterioasele meleaguri în care trăiseră. Doar Dumnezeu știe ce-o fi fost în capetele noastre, căci deodată ne-am transpus în Winnetou și Old Shatterhand.
– Să ne camuflăm!
Acestea au fost cuvintele de ordine. În rest… tăcere. Am prins a înșfăca smocuri de cireșe și-a ne freca fețișoarele, părul, mâinile și picioarele cu ele. După o vreme, obosite de-atâta râvnă și încrezătoare în rezultatul muncii noastre, considerându-ne apărate și departe oricum de pericolele ce ne pândiseră, ne-am pogorât pe iarbă și-am zburdat ca două ieduțe drept în curtea cea mică, în fața bucătăriei de vară.
Tanti Maria adunase niște zarzavat de pe straturi, îl spălase și-l tăiase și numai ce se pregătea să-l azvârle-n oala care bolborosea pe plită, când a dat cu ochii de noi. Am crezut că moare: amândouă, colorate cum eram, arătam exact ca două vinete foarte coapte. Din fețele noastre se puteau distinge doar albul ochilor și al dinților atunci când rânjeam tâmp, mândre tare de isprava noastră.
Biata femeie întâi a răcnit și-a dus mâna la inimă și-apoi s-a lăsat să cadă pe-o băncuță mică de lemn.
– Văleu, ce-ați făcut tu prăpăditelor? Doamne Dumnezeule mare, numa uite-le cum arată! Ce-ați avut tu? Cu ce v-ați uns tu? Cum scot eu tu negreala din voi?
Șirul de întrebări curgea, iar noi nu-nțelegeam care-i baiul.
– Frevonie, tu Frevonie! a prins mătușă-mea a striga peste gard la vecină. Vină tu fimeie să vezi ce-o făcut astea două.
Numa-ntru-n scurt răgaz hop și Frevonia cu capul peste gard, cătând la noi ca la extratereștri. Cu mâna stângă își dete broboada mai spre ceafă, iar cu dreapta își acoperi gura căscată în hohote zgomotoase de râs.
– Da știu că v-aț muncit nu glumă pân-aț ajuns așa. Nici dacă li bagai în cazanul cu catran nu erau așa sluti tu Marie. Pun-te de-adună vreo găleată de vișâni ș-apă iele la frecat. N-ari a sî duci tăt, da macar așa, cât di cât.
– În vișân cu voi păcătoasâlor!
Am mai prăpădit un ceas prin pom, cât am tot cules vișine în trăistuțe și le-am deșărtat în găleată pâna-m umplut-o. Ș-apoi am intrat la frecuș. Umplea tanti Maria mâna cu vișine pe care le storcea într-un tifon și cu zama ne-o tot spălat cu-n burete. Pe faț-o fost mai greu. Zbieram și ne văicăream de parcă biata femeie era vinovată de isprava noastră.
– Taci, c-a mea, e-a mea, da vine Lica încoace și dacă te vede așa sî coboară iadul pe pământ.
Și-am tăcut.
Săraca femeie s-a chinuit vreme bună să ne scoată din boale.
Seara prinsese a se revărsa încetișor dinspre munți și gospodarii începuseră a se întoarce pe la casele lor. Nu după mult i-am zărit pe Miha, nenea Mihai și tata. Încă eram în curte, iar lumina amurgului combinată cu oboseala lor nu le-a dat nici cea mai vagă idee asupra coloraturii noastre. Abia când am intrat în bucătărie i-am lăsat muți din cauza șocului și inerți probabil din cauza oboselii. În cele din urmă tata mi-a zis:
– Apăi Arinel, dragul tatii, nici eu nu te mai scot din gura mamă-tii dacă te vede așa. Sunteți numai bune de pus în cânepă tată. Ce-o fost în capul vostru?
– Să-ți explic! m-am pornit repede. Nu i-am lăsat vreme să replice și dintr-o suflare i-am istorisit întreaga tărășenie. Să nu vă închipuiți că am omis chinul și spălările repetate la care ne supusese mătușă-mea după. Ba am mai și exagerat, așa ca să pășim ușurel din rolul de acuzate în cel de victime.
Cât tot dădeam din mieliță, numai ce-a apărut tanti Maria cu două găleți de lapte.
– Haida, toată lumea la masă, c-apoi tre să scot culoarea din voi. O întrebat-o Frevonia pe Sofica ș-o zâs că trebuie să vă scald în lapte până v-ăț albi la loc.
După masă ne-a pregătit biata femeie balia ș-apăi ne-a tot spălat în lapte. Strădanie multă, dar a dat rezultate. Singurul care-a rămas vinețiu a fost părul. Acum, al meu ca al meu că era negru și reflexiile violet se vedeau doar în lumină, dar al Lulucăi, care fusese nisipiu, acum era un violet închis și contrasta puternic cu fățuca albă pistruiată și ochii mari verzi.
Dimineață, când am făcut ochi, mama era deja în bucătărie cu tanti Maria, sporovăiau de zor, de unele de altele, Miha trebăluia printre straturi, iar tata și nenea Mihai trăgeau o țigară la o căniță de cafea aburindă.
Mama ne-a pupat, ne-a strâns în brațe și-apoi a prins a mă măsura cu privirea.
– Cum îi Marie, te-o scos din pepeni pân-acum sau nu încă?
– Ei, Lică, copii, ce să faci…
Vorbeau ce vorbeau și-apoi mama-și întorcea privirea spre noi. Vedeam în ochii ei că găsea ceva ceva ciudat la noi, dar încă nu știa ce. Noi două ne beam laptele cu căcăuță și-nghițeam repede feliile de pâine unse cu unt și dulceață, zorindu-ne să ieșim cât mai iute din raza ei vizuală.
Pe la amiază, după ce ne-am zbenguit și ne-am zgăibărat prin copaci, evitând totuși zona care ne-nfricoșase cu o zi în urmă, la chemarea tatei am venit la masă.
– Marie, zice mama de la o vreme tot uitându-se la mine, de azi dimineaață vreau să te-ntreb ceva.
– Da ce-i Lică, care-i baiul?
– Luluca-i albă și pistruiată, dar pe-a mea, care era mai smolâțică, și care oricum toată vara stă la soare aici și se-negrește, cum ai reușit s-o albești așa? Ș-apoi de ce au amândouă părul vopsit mov? Ce trăsnaie or făcut?
După câteva secunde de liniște, toată lumea a izbucnit în râs.
Mama se uita nedumerită când la unul, când la altul și nu pricepea nimic. Și-atunci, fiind împricinatele, am apucat a-i povesti mamei toate cele întâmplate, cu grijă și delicatețe, ca nu care cumva să mă trezesc cu mâna ei în claia mea de păr.
Reacția mamei i-a surprins pe toți. Ne-a prins în brațe și ne-a strâns la piept, pupându-ne pe rând.
– Dragele mamii prin ce șoc și ce frică trebuie să fi trecut voi. Lasă că vă face mama ceva bun să vă treacă de vătămătură și la noapte doarme mama cu voi amândouă, una de-a dreapta și una de-a stânga, ca s-aveți parte numai de vise frumoase. Apoi după ce s-a liniști nițel mâncarea-n noi, punem tu Marie să facem niște cozonaci cu nucă și stafide și-un cuptor de plăcinte să bucurăm gurițele celor mici și celor mari.
– Și cozonac cu rahat, dau repede din gură.
– Și cu rahat, draga mamii albișoară!
Și făcea mama un cozonac, of Doamne, de stătea pisica-n coadă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *