Cănuța

Io, copil cu personalitate: n-am supt la biberon și n-am mers de-a bușilea. De cum m-a-nțărcat mama, am refuzat cu îndârjire biberonul, deși pântecele-mi schiorlăia de foame. S-a chinuit biata mama să mă-mpace cu tetina, cu lingurița, chiar cu cea de argint, da eu nimicuța. M-am oprit din zbierat când mi-a pus cănuța la gură și-am prins a liorpăi precum coteiul cel însetat, după o alergătură lungă într-o zi de vară. Odată descoperită calea de urmat, s-a așternut în sfârșit, din nou, liniștea în casa alor mei.

Pe timp de zi, problema fusese rezolvată. Râdea mama povestindu-mi că era mult mai ușor să-mi găsească o bonă în condițiile în care nu mai urlam. Noaptea, în schimb, era ca un Kinder cu surprize. Aveam pe noptiera de la capatul patului o căniță cu lapte și o alta cu ceai. Când începusem să stau deja în șezut, mă trezeam, luam una din cănuțe și o cuplam la guriță. Dar, pentru că eram mică și neantrenată într-ale vieții, oboseam rapid și-ațipeam liorpăind, cănuța-mi luneca din mânuțe și unde credeți că se oprea de cele mai multe ori… drept în capul mamei, care-și odihnea pentru câteva secunde ochii. Ei, poftim surpriză. Nu cred să fi fost foarte plăcut să fii în amorțeala aceea care te cuprinde la un pas de somn și să te trezești brusc cu un dușuleț rece și-o pocneală ceramică.

Despre mers, ce să vorbesc… Spunea mama că făceam tot soiul de acrobații și gimnastică mai mult sau mai puțin ritmică, dar n-am încercat nici măcar o dată să merg de-a bușilea. Circulam prin casă, în cele două membre inferioare din dotare, ținându-mă de mobilă sau cu ajutorul alor mei. Aveam vreo zece luni când mi-am luat avânt de la marginea unuia dintre fotolii, am făcut vreo cinci metri în viteză și m-am înfipt determinată într-unul dintre pereții dormitorului. Impactul, destul de dur, m-a trântit în fund. Mama, așezată pe canapea, împletea, iar tata, în fotoliu, contabilicea. Amândoi erau în poziție de start, gata, gata să mă-mpace, în cazul în care m-apuc să rag și să stric zenul din casă. Nu vă imaginați c-am schiorlăit. Nici gând. Am întors capul spre ei și-n aceeași secundă m-am săltat în picioare și-am luat-o la metri viteză, trecând ca acceleratul pe lângă ei și făcând stop cu partea frontală drept în zidul diametral opus celui din dormitor. Ricoșeu, fund, podea. Am continuat acest antrenament dur încă vreo două ture, până când dragul de tata ș-a ridicat și m-a prins în brațe, împiedicând astfel apariția unei febre musculare precoce și a unei tătăcuțe teșite de-atâtea bușituri. Ținându-mă sub braț, ca pe-o scovergă ce eram, a întrebat-o pe mama:

Apăi tu Licuță, oare copchila asta-i chioară, nu vede păretele?
Ei aș, recuperează-acu ce n-o mers de-a bușilea.
N-aveau dreptate nici unul, nici altul. Eu eram doar curioasă care era distanța între cei doi pereți și în cât timp ar fi putut fi străbătută. După ce-am măsurat, în timp, toate distanțele din casă cu sau fără bușituri, am căpătat un drag aparte de altceva.
Între bucătărie și camera de zi era o fâșie îngustă de mozaic, de vreo 10 centimetri, neacoperită de covoare. De fiecare dată când terminam de băut sau de mâncat din cănuță lapte cu căcăuță, ceai, lapte acru, iaurt, ouț fier moale frecat cu un praf de sare și ceva miez de pâine, brânză cu smântână și mămăliguță sau orice altceva ce se preta la cănuță, îmi asiguram și muzica de final, muzică plăcută doar urechilor mele. Cu cănuța bine prinsă în mânuțe, mă poziționam cu un picior pe covorul din bucătărie și cu celălalt pe cel din camera de zi, având în mijloc fix fâșia de mozaic. Închideam strâns ochii și lăsam cănuța să cadă și să se zdrobească. Apoi, cu privire pe deplin satisfăcută, ridicam pălmuțele în sus a explicație și le spuneam alor mei:
– Tâcatî!

Renunțaseră să mai întrebe de ce. Renunțaseră să mă împiedice s-o fac. Totul era inutil. Chiar dacă mă-mpiedicau s-o fac pe moment, găseam o portiță de-a-mi satisface nevoia de sunet spart, care în urechile și creierașul meu aducea pesemne a a Strauss. Se resemnaseră. Adunau repede cioburile, iar la sfarșit de săptămână reaprovizionau rezerva de căni. Iar povestea asta a ținut câteva luni bune. Până-ntr-o zi.
Amintirile pe care le am despre bunica din partea tatei sunt puține și oarecum estompate de vălurile timpului, pentru că, din nefericire, mama Anica, așa cum îi spuneau toți, s-a stins când abia de-aveam vreo 5 anișori.
Era o femeie blondă cu ochi albaștri, subțirică dar vânoasă, îmbrăcată în strai popular bucovinean, ie cu pui și catrință cu motive geometrice și fir de aur, casâncă cu flori viu colorate pe margine, cojocel cusut de mânuțele ei destoinice și opinici cu nojițe încrucișate pe picioare. Iar pe umăr se atârna baiera straiței ce-și lăsa greutatea pe spinarea dreaptă, aparent firavă.

Ca prin vis o întrezăresc pe canapeaua din bucătăria de-acasă, de la Piatra. Venea în vizită, nu foarte des, dar întotdeauna încărcată mai dihai ca un pom de Crăciun.
Am executat cu precizie măiastră ritualul cănuței la care bunica nu mai asistase până atunci. A tresărit atunci când ceramica s-a-mprăștiat bucăți. Mama era era deja cu mătura-n mână, când eu dădeam explicația-mi binecunoscută:
– Tâcatî!
– D-apoi de ce faci de-astea tu copilă? s-a stropșit bunica la mine.
Oarecum nedumerită de reacția ei, am ridicat din nou pălmuțele a explicație și-am spus mai ferm:
– Tâcatî!
– Nu te chinui mamă Anică! Face așa de luni bune și numai cu cănițele. Nu sparge pahare, farfurii sau castronele. Numai căni. Nu știm de unde-o căpătat meteahna asta, dar oricât am încercat, n-am reușit s-o dezbărăm de ea.
– Acoperiți Licuță mozaicul c-o carpețâcî.
– Oho, am făcut asta demult. N-a ținut că l-a ferit din loc și și-a făcut damblaua. Eu am și cârpit-o de câteva ori. Și ce crezi, de ciudă, n-a plâns, ba mai mult, numaidecât, prin spatele meu, a mai spart o cană. S-a supărat tat-su pe ea și nu i-a vorbit o zi întreagă. Tat-su, care dac-o ține de mână, nici injecțiile n-o dor. A plâns, dar cană tot a spart. Acu, nici nu mai încercăm. I-o trece vreodată.
– Ei Licuță mamă, nu așa. Copchilul trebe să știe care i-i locul, n-are a faci din voi jiucării. Io mărg până ici la Cireșica c-am a lua unile-altili. Și-a plecat.
S-a-ntors mama Anica după o vreme și-a scos din traistă o pungă cu patru căni de tablă vopsite-n roșu.
– Strângi Licuță cănili di le-aveț voi șî li puni pe-aiestea-n loc.
– D-apoi mamă Anică, dor n-om bea din căni de tablă de parcă-s la mama la fântână.
– Las Licuță că nu v-or căde galoanele vreo câteva zâle. Tăt învățu are și dizvăț. Iaca tu domnucă, o zis întinzându-mi o cană, ia de zvârle amu.
Am luat cana-n palme, dar ca atunci când ești copil alintat și cineva te-ndeamnă să faci ceva, te pui de-a curmezișul. Inițial am luat cana-n mână, am privit-o și pentru că nu mi-au plăcut spusele bunicii am izbit-o de podea. Dar nu cu ritualul obișnuit, pe locul obișnuit. Am izbit-o doar cu ciudă. Întâmplarea a făcut să nimerească pe covor și-apoi să sară pe mozaic, unde a bengănit a gol metalic. Am percept sunetul cu oarece neplăcere. Am ridicat cana și de data asta am trântit-o intenționat de mozaic. Nu mi-a plăcut deloc ce-am auzit așa că mi-am acoperit urechile.

Bunica a luat cana și-a mai trântit-o de câteva ori, până când am căscat gura:
– Gata! Nu s-o tâcatî. Îi bună.
Aceea a fost cănuța de-am folosit-o de-atunci încolo, pentru ceva vreme până când am mai prins la minte. Fâșia de mozaic a devenit brusc inexistentă pentru mine, cănile ceramice nu mă mai interesau, iar ceea ce este cel mai important, începând din acea zi n-am mai încercat niciodată să sparg vreuna.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *