Parasca

Întotdeauna am fost legată de oameni și de locuri și m-am desprins cu greu, cu mare greu de ai mei, de Piatra Neamț, de România. Viața mea dincolo de granițele țării a fost și este un lung șir de observații și comparații, un amalgam de sentimente revărsate în torent asupră-mi.
Primisem cadou de ziua mea peruși. Trei la număr: un băiețel și două fetițe. De cum i-am adus acasă, mama i-a botezat: Gogu și Constanța, cei mai tinerei, și Parasca, cea mai coaptă la minte. Pentru că Gogu și Constanța formau un cuplu s-au bucurat de colivia mare, iar Parasca și-a găsit locuința potrivită în colivia mică. M-am așteptat ca tinereii să fie ceva mai jucăuși și mai ciripitori, dar n-a fost așa. Parasca în schimb, rotofeie și băbătâie, avea să ne umple zilele de surprize.
Înainte de a pleca la muncă, mama ferise draperiile. Acum, razele soarelui îmi ciocăneau ușor în obloanele ochilor. Era dimineață dar mi-am zis: încă cinci minute. Am ținut ochii închiși și m-am întins leneș în așternuturi. Am avut sentimentul ciudat că în pat, lângă mine, e cineva care mă privește. Ciudat și oarecum înfricoșător. Am întredeschis un ochi și printre gene am aruncat o privire furișată. Atunci am simțit privirea care mă fixa insistent. Fie ce-o fi! Am deschis larg ochii și… surpriză!
Parasca, cocoțată pe colțul pernuței mele, sucind capul când pe-o parte, când pe alta, mă fixa cu mărgeluțele negre, de ziceai că mă măsoară cu șublerul. Cum m-a văzut cu ochii deschiși, cum a prins a se avânta spre mine, cu un mers legănat, de ziceai că-i o barcă-n bătaia valurilor, mi s-a oprit brusc în fața nasului, și-a strâns scobitorile de piciorușe sub ea, s-a cuibărit și-a închis ochișorii.
– Hai tu, serios? Tare-s curioasă cum ai ajuns mătăluță la mine-n pat? Am uitat oare să-ți închid colivia aseară? Ei, coană Parasco, acăsucă la tine că eu am altele de făcut acum.
N-a făcut nazuri și nici nu s-a împotrivit când am pus-o înapoi în colivie. A ciugulit ceva boabe de mei, a făcut gargară cu niscaiva apă și-apoi s-a urcat în legănuș ignorându-mă. Mi-am văzut și eu de ale mele.
Pe seară, când ne-am strâns gureși cu toții în jurul mesei, numai ce-am auzit un fâlfâit de aripi și ne-am trezit cu Parasca aterizată brusc între noi, printre linguri și farfurii.
– Da de unde-ai apărut cumătră? Arinel, draga tatii, n-ai închis colivia?
– Ba sunt sigură că da. Ia hai prențesă, treci la tine acasă!
Am luat-o ușurel în palmă și de pe masă am transbordat-o în căsuța ei cochetă, asigurându-mă că i-am încuiat portița coliviei. N-a durat mult și-am avut parte de-același fâlfâit de aripi și-o aterizare cam butucănoasă pe masă.
– Serios? Cu mâna mea i-am închis colivia, cum a ieșit iar?
– Las-o tu Arinucă, dacă i-i drag să stea cu noi la masă, acu ce-om face, s-o alungăm? Fă-te comodă Parască, ia de-mbucă și tu ceva că te-i fi săturat de-atâta mei.
Mama s-a ridicat de la masă și i-a adus o farfuriuță mică, pe care i-a pus câteva bucățele de morcov și niște firimituri de pâine. Parasca a ocolit partea farfuriuței pe care era pâinea și s-a apucat de ciugulit vârtos din morcov. Își înfigea ciocul într-o bucățică de morcov, cam mare ce-i drept pentru ea, scutura energic din cap până-i rămânea în gură doar firimitura de-o putea înghiți, iar bucata mai mare zbura cât colo pe masă. Așa, n-a durat cine știe cât până când pe farfuriuță n-au mai rămas decât firimiturile de pâine. Parasca și-a tot rotit capul uitându-se la ele când cu-n ochi, când cu celălalt și ca să ne arate dezaprobarea ei totală față de acest soi de mâncare ce-i fusese servit, le-a măturat cu ciocul drept pe fața albă de masă, lăsând farfuriuța goală. O ciopârțitură de morcov aterizase lângă mâna tatei. A ochit-o. Cu mers legănat, ca o rață de-aia leșească în miniatură, balansându-și greutatea pe scobitorile piciorușelor, s-a oprit lângă mâna tatei și-a rotit capul și l-a scrutat. Se uita interesată ba la fața tatei, ba la bucățica de morcov. Tata rămăsese nemișcat, cu lingura de ciorbă suspendată deasupra farfuriei.
– Te hotărăști odată Parască? Doar n-oi sta așa, stană de piatră, până la calendele grecești…
L-a mai scrutat de vreo două ori pe tata, a înfipt ciocul în morcov, i-a întors spatele lătăreț și, legănată, a revenit în fața farfurioarei goale. A lăsat captura pe farfurie și ne-a luat la măsurat din priviri pe toți, când cu-n ochi, când cu celălalt, apoi și-a reluat ritualul: cioc, scuturat zdravăn din cap, zvărlitură surplus, înghițit firimitură. Uitasem să mâncăm. Priveam doar la spectacolul Parascăi și ne întrebam ce-o fi în căpușorul ăla albăstrui. În timp, a devenit prezență nelipsită la masă ori prin casă și ne-am obișnuit cu ritualurile ei. Parasca era o sursă inepuizabilă de surprize și divertisment.
Ceea ce nu puteam totuși înțelege era modul în care reușea să evadeze din colivia încuiată. Am pândit-o de multe ori s-o văd cum face, dar n-a fost chip să aflu. Cum îmi simțea prezența, începea să se plimbe țanțoșă dintr-o parte într-alta a coliviei, cu aripioarele date sever pe spate, asemeni unui directoraș care încearcă să-și intimideze subalternii. Totul pân-ntr-o zi. Stăteam nemiscată în fotoliu și mă zgâiam în oglindă, având pe fundal parte din camera mea. Atunci am surprins manevra. Încuietoarea coliviei era o sârmuliță în formă de U. Rotundul literei cuprindea mijlocul marginii laterale de deschidere a portiței, iar brațele, atunci când portița era încuiată, îmbrățișau grilajul coliviei și se sprijineau pe țumburucelele metalice ale celei de a doua bare. Ca să încui colivia executam un arc de cerc de 180 de grade cu brațele de U, de pe portiță pe barele metalice. Ca să descui inversam rotația. Se pare și nu se pare, ci sigur, Parasca învățase manevra. Dar, pentru că era micuță de statură și oricât și-ar fi lungit gâtul tot nu era de-ajuns, s-a șmecherit și-a găsit soluția ideală pentru ea. A prins cu ciocul brațul din interior al încuietorii și cu gheruțele s-a agățat de grilajul coliviei și apoi a început să se rotească ajutându-se de gheruțe și de grilaj, descriind cu trupușorul rotofei același arc de cerc de 180 de grade pe care-l descria încuietoarea, până când a ajuns pe poziția deschis. Atunci a slobozit brațul din cioc, și-a scuturat mândră podoaba albastră, cu o zvâcnire de cap a împins portița și-a întins aripile și s-a oprit din zburat fix pe marginea fructierei, de unde mi-a aruncat priviri mândre de învingătoare.
Când ai mei au venit acasă, le-am povestit despre șmecheria Parascăi și-am pus-o în colivie gândindu-mă că poate vor avea ocazia să vadă și ei ceea ce văzusem eu. Șuia de papagaliță parcă atât a așteptat. Fără timiditate a executat operațiunea ce taman le-o povestisem și, la final, a zburat pe marginea șifonierului, strângând și întinzând aripioarele azurii, asemeni unui artist la final de spectacol, așteptând aplauzele audienței. Ceea ce a și primit, desigur. Aceea cred că a fost ultima dată când am încuiat colivia Parascăi.
***
Tata avea un ritual propriu al cafelei: ibricuțul albastru numai bun pentru două ceșcuțe mici de cafeluță, lingurița potrivită și ochiul mic de la aragaz. Nu-mi amintesc să fi existat o dată, măcar o dată atunci când am fost prezentă, în care tata să nu dea cafeaua-n foc. Privea ibricul non-stop, îl păzea, îl ținea de codița metalică și era de-ajuns o clipă de neatenție și-atunci licoarea parfumată se revărsa bulbucind pe aragaz. Tata se burzuluia la el însuși:
– Apăi lepedeu mamii ei de treabă măi Ioachime. Ai păzit-o până-n ultima secundă, când ț-o trebuit să te uiți pe geam. Ei, că nu mai puteai zăbovi oleacă. Acu, în loc să-ț tihnească cafeluța, apucă-te de curăță aragazul.
Zi de zi aceeași poveste.
– Hai Arinucă în balconaș până s-o răci pacostea asta de cafeluță, să și ne bucurăm ochii cu cireșu-nflorit. S-o-mbrăcat în strai alb de sărbătoare. Parcă simte c-acuș îi Învierea Domnului.
Când ne-am întors din balcon, sporovăind așa cum ne era obiceiul, am avut parte de-o micuță surpriză. Cocoțată pe toarta uneia dintre ceșcuțele de cafea de pe măsuță, Parasca taman își înmuia ciocul în licoarea maronie și, probabil, neplăcându-i ce gustase a prins a scuipăci de jur împrejur, prin ciocul deschis, toată cafeaua. Tata, interzis se rățoiește la ea:
– Apăi năsăudul ei de treabă măi Parască. Da de ce n-ai spus nimic, că puneam de-o ceașcă-n plus? Numai cafea scuipată de tine n-oi bea acu.
Parasca, îmi spun eu, intuind că n-a fost taman elegant ce făcuse, din fâlfâit de aripi s-a retras în defensivă pe umărul mamei care s-a pus pe râs.
– Licuță tată, zice tata coborându-și ochelarii în jos pe nas și privind la papagalița care-l sfida de pe umărul mamei, curioasă zburătoare avem în bătătură.
***
Casa toată era un parfum de sărbătoare. Mama frământase aluatul seara târziu, dormise câteva ore și-apoi, în orele mici ale dimineții se-apucase de copturi. Când m-am trezit, cozonăceii și păscuțele se odihneau pe bufetul-bar din camera de oaspeți, ouăle roșii se mândreau îmbujorate pe ștergarul alb de in așternut frumos de mama în coșul de nuiele, salata de boeuf râdea veselă din florile de gogoșar, mazăre, măsline și castravete, drobul întinerit de-atâta verdeață se făloșea de pe fundurile de lemn, sarmalele se înfoiau în mantii de varză și rochițe de hrean și vie, leușteanul își împrăștia aroma din oala cu ciorbă, iar friptura la tavă încă mai bolborosea un cântecel doar de ea știut în cuptorul încins. După ultima zi din Postul Paștelui avea să vie festinul.
Toată casa se pregătea de mare sărbătoare, toate trecuseră prin mâinile blânde și pricepute ale mamei și-ale tatei, înveșmântându-se în cuvioșenie, smerenie, mulțumire și dragoste. Simțeam sărbătoarea-n suflet ca pe o imensă bucurie, iar cuvintele mele ar putea descrie cu greu cum reușeau sufletele frumoase și încărcate de căldură ale părinților mei să coboare o lumină feerică asupra casei și familiei noastre.
Pe seară, după ce soarele s-a coborât peste coama Ceahlăului am prins a ne primeni și a ne găti de slujbă, de bucuria de-a trăi împreună Învierea Domnului Iisus.
Se știe din bătrâni că așa cum e vremea de Florii, așa e și la Paști. Și Floriile fuseseră scăldate-n soare…
Am mers cu toții la biserică, la slujbă. Tata a rămas acasă să ne aștepte cu masa întinsă și bucatele frumos aranjate, numai bune de a fi degustate.
Întotdeauna m-a emoționat profund vocea baritonală a părintelui Păvăleanu „Hristos a înviat din morți, Cu moartea pe moarte călcând, Și celor din morminte, Viață dăruindu-le!” și-apoi corul de creștini care umplea ochi curtea bisericii Sfântul Ioan și se revărsa mult încolo pe bulevard. Mă străbăteau fiori cântând împreună cu toți. Cu lumânarea aprinsă, purtând lumina sfântă a Învierii Domnului Nostru Iisus Hristos prin toată casa, îi spuneam tatei „Hristos a Înviat!”
– Adevărat a Înviat! Poftiți de stați la masă, dragii tatii, bucurați-vă de bunătățile așternute pe masă și deschideți-vă sufletul și mintea în lumina sfântă a Învierii.
Mama ne-a dat la fiecare-n parte câte-o bucățică de nafură, după care-am înghițit câte o gură de apă și-apoi ne-a îmbiat la ospăț.
N-apucaserăm să ne-așezăm în jurul mesei pe tata o pregătise deja în așteptarea noastră, când Parasca, ratând nițel aterizarea, a nimerit drept în coșulețul cu ouă roșii.
– Ușurel, ușurel coniță Parască! Nu te-ai gândit doar c-aveam a ne porni pe-nfulecat fără tine. Iaca-ți farfuriuța gata pregătită pentru mătăluță, i-a spus mama așezând-o pe masă.
Pe-o frunză de salată, aranjate în mici grămăjoare, mama avusese grijă să-i pregătească și ei: morcov și măr date prin răzătoarea mică, vreo două frunzulițe de țelină și câteva cubulețe de căpșuni.
Mulțumită, Parasca a zburătăcit din coșul cu ouă și s-a așezat în fața farfuriuței așteptând parcă semnalul de începere.
Tata a prins un ou din coș:
– Hristos a Înviat!
Cu ouțul gata pregătit, am dat să-l ciocnesc pe cel din mâna tatei. Dar Parasca mi-a luat-o înainte. A fâlfâit din aripi și s-a oprit pe degetul mare al tatei, ciocnind cu cioculețul oul roșu din mâna lui. Preț de câteva secunde am rămas muți până când tata a ridicat-o pe Parasca în dreptul ochilor și i-a spus:
– Parască, ai vrut să fii tu prima de-mi răspunde Adevărat a Înviat. Mare ești tu Doamne și neștiute sunt căile tale. Până și-un suflețel atât de mic simte că azi îs Sfintele Paști.
Întind năsucul în vânt și încerc să prind de undeva aromă de cozonac abia scos din cuptor și pască aburindă, dar primesc doar vântul tăios și rece de pe insulă.
Șoptesc ușor printre picurii biciuitori de ploaie:
– Hristos a Înviat!
Și-acolo, acolo în sufletul meu îmi răspund mama și tata, Luluca și nenea Mihai, Găbiță și nenea Mihai, tanti Violeta și nenea Victor, mama Anica și bunica Lina și, de ce nu, Parasca, toți cei ce mă-nconjoară în lumina amintirilor mele, toți în răspund:
– Adevărat a Înviat!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *