De început de vară

De început de vară
Vară, deci, vacanță. Tanti Maria, mai bolnăvicioasă din fire, a avut nevoie să vină la Piatra să se interneze în spital, fapt care ne-a dat peste cap pentru o vreme planurile de vacanță. La Borca era doar Mihaela, rămasă să aibă grijă de orătănii și de casă. Acestea fiind circumstanțele, mama și tanti Maria s-au sfătuit c-ar fi mai potrivit să nu ne lase pe capul Mihaelei, așa că ne-au încartiruit, pe noi cucuietele, Luluca și măndica, acasă la Piatra, luând în considerare și posibilitatea de a ne expedia la țară, la bunicile din partea mamelor, care, ce să vezi, locuiau în același sat, la vreo 5 minute distanță una de alta. Adică, oricum ai fi dat-o, oricum ai fi întors-o, tot împreună am fi fost. Și până la urmă, asta era ceea ce conta.
Primele zile am tot găsit câte ceva de lucru, ba prin casă, ba pe-afară, dar opțiunile erau limitate. Munții și Bistrița nu erau la o azvârlitură de băț, ca să ne putem desfășura în voie, așa că încet-încet a prins a-și face apariția plictiseala. Pentru diversitate ne-am cocoțat pe masa din dormitor și, de pe masă, drept sus, pe șifonier. Așezate pe marginea șifonierului, bălăngăneam picioarele și citeam cu rândul, câte o pagină, din „Insula misterioasă” a lui Jules Verne.
Era amiază, cald și frumos afară.
Radu fusese plecat nu știu pe unde cu niște prieteni și numai ce-și făcuse apariția înapoi acasă:
– V-am lăsat mâncarea pe masă în bucătărie. De ce n-ați mâncat?
Prin ușa deschisă a dormitorului, Radu n-avea nici o șansă să ne vadă sus pe șifonier.
– Tu prăpăditelor, unde sunteți?
– Da ce, dacă nu ne-o fost foame, m-am rățoit.
– Asta-i culmea! Ce naiba căutați tu în vârful șifonierului? Alt loc n-ați mai găsit? Jos! Jos acum! Nu v-ați rupt încă vreo mână sau un picior, ca să aibă mama ce-mi face capul cazemată că n-am avut grijă de voi. La masă, acum!
N-a apucat să termine c-am executat amandouă saltul de pe șifonier drept în mijlocul patului. Frate-miu, când ne-a văzut saltul, a încremenit.
– Nu te mai teme atât, îi zic eu expertă, avem antrenament, că facem asta tot timpul.
– Tu nechibzuită, dacă vă loviți?
– N-ai teamă! Ne pricepem!
Obișnuit că n-are rost a se lua la contrazis cu mine și la a-mi face teoria chibritului, că-s tare-n gură și am răspunsul pe limbă la orice-ar zice, Radu a dat din mâini a lehamite.
– La masă acum, dacă vreți să mergeți cu mine.
– Unde? am răspuns într-un glas.
– La ștrand!
Am luat viteză. Când a intrat Radu în bucătărie, noi eram cu lingurile în străchinuțele de borș. N-a apucat să strănute de două ori, că deja anunțasem bună parte dintre vecini, copii de seama noastră, și ne apucasem să ne echipăm.
Într-o juma de oră, poate mai puțin, ne-am pornit de-acasă. Bietul Radu, nu se așteptase la asta: el în frunte, urmat de un cârd de copii gălăgioși. Era drept ca un gâscan, cu adunătura de boboci, grupați doi câte doi în spate.
– Tu, să vezi de nu-ți lungesc urechile. Am zis că vă iau pe voi la ștrand, nu jumate de cartier. Acum, în loc să-mi tihnească și mie, trebuie să stau paznic la gloata de iepuri.
Situat lângă Baza hipică, într-o mică pădurice, pe malul Bistriței, Ștrandul din Piatra Neamț era o oază de verdeață, un loc unde puteam zburda în voie, departe de mașini și tumultul orașului. Din nefericire era departe de casă, așa că părinții, în general, nu ne lăsau să mergem acolo decât în prezența unui adult.
După mai bine de-o oră, sporovăind și ciripoind, ne-am întâlnit în ștrand cu prietenii lui frate-miu, care aleseseră deja un loc mai pe la umbra brazilor, prin preajma bazinului mic. Lemnele pentru grătar erau pregătite, iar veselia era în toi.
– Adunarea! Aveți voie numai la bazinul mic, nu vă apropiați de Bistriță, nu umblați de nebuni să nu vă pot vedea, aveți nevoie de ceva cereți și dacă e de mers la budă îmi spuneți, ca să meargă cineva cu voi. Să nu vă picurați în bazin! S-a-nțeles?
– Daaaaa! ne-au răsunat glăscioarele.
– Arina! Tu ochiii cât cepele la ceilalți copii, că tu mi i-ai adus pe cap. Ești responsabilă pentru fiecare în parte.
– Gata fratelo! Io-s la comandă acum cu ei!
Ne-am zvârlit hainele și drept spre bazinul mic ne-am luat avât. Bălăceală, giumbușlucuri în apă, scufundări, înot, ce chirăială, ce veselie. Când Radu a strigat la noi să venim la masă, parcă trecuse doar un minut de când intrasem în apă.
– Încă un pic, am strigat la el printre două scufundări.
– Tacă-ți fleanca! La masă toată lumea, am spus!
Când să ies din apă, am simțit cum slipul mi-o ia la vale, pe picioare-n jos. Am prins cu mâinile de laterale, am tras de slip în sus și în momentul în care m-am săltat pe marginea bazinului am văzut cum, din chiloții mei de plajă burdușiți cu apă, ca un gogoșar rotofei gata să explodeze, prind a se revărsa două fluvii imense. În toată vremea asta eu mă ancorasem vârtos de marginile slipului, păstrându-mă acoperită. Problema a fost că toți au căscat gura la revărsarea de apă din chiloții mei și apoi s-au pornit pe râs. Asta, pentru mine, a fost mai rău decât un șut în fund. Furioasă m-am îndreptat spre pătură încercând să mă scot, să ies cu nasul pe sus din toată chestia asta:
– Ce-aveți mă, râdeți ca tuta la deget? Am încurcat slipul. Mama are costum de baie la fel ca al meu și din greșeală și din grabă am luat slipul ei. Iaca mare istorie! le-am aruncat cătrănită.
Într-adevăr, cu vreo săptămână două în urmă, tanti Violeta, sora mamei, Dumnezeu să le odihnească în pace pe-amândouă, ne adusese cadou, două costume de baie făcute după tiparul ei, dintr-un material supraelastic roșu cu bulinuțe mici albe, faine tare pentru acea vreme. În graba de-a pleca cât mai repede la ștrand, n-am băgat de seamă că am luat din sertar slipul mamei, care, evident, era cu ceva numere mai mare decât al meu. Fiind elastic, a fost ok până când umplut cu apă și, sub greutatea acesteia, a prins a o lua la vale.
– Ciocul mic clonțoasă ce ești! m-a apostrofat Radu. Luați de-mbucați ceva, că după atâtea ore de bălăceală v-o fi răzbit foamea.
O vreme nu s-au auzit decât cei mari, povestind despre facultate, sesiuni, examene și alte istorii studențești. Noi molfăiam. Fiecare aveam în mână câte o bucată de pâine, una de carne prăjită pe grătar ori un mic și din vreme în vreme înmuiam în borcanul cu muștar sau, cu rândul, luam câte-o lingură mare de salată din castron. Între timp, Luluca a găsit soluția pentru slipul meu. Mi-a făcut câte un nod pe ambele laterale, așa încât chiloții mei de plajă, mai bine zis ai mamei, părea că au urechi sau găici de agățat în cui. Ce mai conta aspectul? Principalul este că problema fusese rezolvată.
Cu burticile pline, rotofeie precum bostăneii, ne-am tolănit la umbră să se așeze mâncarea-n noi și-apoi am luat-o de la capăt cu scăldatul.
Când vârfurile brazilor au prins a gâdila soarele, ne-am strâns băgăjelele și ne-am pornit spre casă. Eram un grup gureș de mici și mari, mulțumiți, dar obosiți.
– Radu, am fost cuminți azi, ne mai iei? zic eu cu voce mieroasă.
– Nici n-ai ajuns acasă și-ai și început?
– Lasă Radu copiii să vină cu noi și săptămâna viitoare, că n-o fi foc, zice Alice.
– Vedem! În funcție de comportament, se-ntoarce frate-miu și mă scrutează cu privirea.
– Domnu Radu, pot să vă-ntreb ceva? îndrăznește Dănuța.
– Ia să vedem, poți? râde Radu.
– Aveți dinți așa frumoși și albi, cu ce vă spălați pe dinți?
– Cu Tix! răspunde râzând Cristi, prietenul lui frate-miu. Nu știi că ăștia care sunt la aviație trebuie să aibă dinții perfecți? Toată ziua se spală cu Tix.
Am râs. Au râs toți și-au continuat să facă tot soiul de glume pe seama spălatului pe dinți și a pastei de dinți Cristal, cea mai folosită la acea vreme.
La vreo două zile după asta, bengăneam cu Luluca nu știu ce prin casă, când Radu ne-a întrebat dacă vrem să mergem cu el sus pe Cozla, la Gospodine, unde se întâlnește cu prietenii, la un mic și-o bere. Ne-au fluturat urechile imediat. Vorba mamei: uliță caldă, tot de-a dusului eram.
Numai ce ieșisem din casă, când dăm peste Dănuța, care avea boticul umflat și și-l acoperea cu mâna.
– Ce-ai tu? Ai abces? întreb curioasă.
– Nu, îngaimă ea. M-am spălat pe dinți și mi-am rănit gingiile.
– Hî? Și ce-are asta cu botoșaniul ăsta umflat al tău?
– Păi am vrut să am dinți albi și m-am spălat cu Tix, cum a zis prietenul lui frate-tu.
Rareori în copilărie mi s-a întâmplat să rămân mută, să n-am replică sau răspuns. Acela a fost unul dintre momentele în care m-am blocat. M-am întors spre Radu, care căuta cu ochii spre cer.
– Doamne, mare-i grădina ta! Măi fată, ce-a fost în mintea ta? A fost o glumă, pur și simplu o glumă. Doamne Dumnezeule mare!
– S-o crezi tu! Uite ce dinți albi și frumoși am! mi-a replicat mândră tare, și-a rânjit fasolea la noi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *