Români și… români

Pârdalnica asta de pandemie sau ce drac o fi fost, ne-a închis pe toți în case, de voie de nevoie. La mine s-a potrivit oarecum cu operația, așa că oricum ar fi fost, tot în casă aș fi stat. Și cum n-am putut lenevi ca trântorul să gogesc într-una, că nu-mi stă în fire, după vreo săptămână de recuperare, m-am pus pe treabă. În munca-mi plină de zel, întâlnesc zi de zi oameni noi, cei mai mulți frumoși, alții simpli, iar alții, cei mai puțini dintre ei, de-a dreptul mizerabili.
M-am întrebat de multe ori, de ce unii dintre semenii noștri au impresia că dacă schimbă țara, trebuie să se lepede și de bruma de caracter pe care, probabil, o avuseseră în România? Dacă acasă mai există rușine de mama, de tata sau de vecini, aici, în UK, repet, pentru unii, totul e permis. Își lasă la barieră, la controlul vamal, fărâma de educație și haida tătucă, cu tupeu înainte că doar îs în Anglia și mă pot căca în farfuria din care mănânc.
Deontologia profesională mă împiedică să mă implic emoțional. Traduc și-atât. Dar, nu sunt un roboțel, am și eu trăiri și sentimente, pe care chiar dacă nu le expun în timpul unei sesiuni de interpretare, ele există. De-aia, uneori, așa ce mi se pune-un nod în gâtlej și simt cu mi se adună-n gură toate cuvintele de ocară știute sau pe loc inventate. Le molfăi mărunțel, le clădesc grămadă după dinți, îmi termin conștiincioasă treaba și când s-a gătat, evadez în grădină, bag un tiutiun și lăs cascada de vorbe neortodoxe să se reverse. Nu s-a întâmplat de multe ori. Au fost vreo câteva Duruitoarea, dar am avut și-o Niagara ca rezultat a dejecțiilor emise pe gură de românașul pentru care am tradus din și în engleză.
Când trăiești printre oameni frumoși, cărora părinții sau cei ce i-au crescut le-au pus în trăistuța vieții educație și bun simț, un anumit nivel al moralității și o fărâmă de rușine, e dificil să te izbești de-o jagardea tupeistă, care se crede buricul pământului.
În general, interpreții/translatorii sunt solicitați de serviciile sociale, sistemul de sănătate, sistemul de educație, poliție sau autoritățile juridice, dar ne putem desfășura activitatea și colaborând cu diverse firme private, care necesită acest soi de departament. Cert este că vorbim fluent limba engleză, venim cu un bagaj de cursuri și calificări, care nu e obținut pe zâmbete și ochi frumoși, iar în limba maternă suntem cu referințe de nivel universitar. Poate de aceea este frustrant și ofensator când un personaj oarecare ți se adresează cu: „Fă, ce școală ai?”. Cu atât mai mult cu cât nu tu, ca interpret, suni la telefon să-i soliciți ajutorul, ci invers.
Dar s-o iau cu începutul.
Răspund apelului prin care mi se solicita o sesiune de interpretare din partea unuia dintre serviciile sociale. Vreau să precizez că toți, dar absolut toți cei cu care am vorbit, care lucrează pentru aceste servicii în UK sunt foarte amabili, serviabili și au o atitudine extrem de pozitivă. La telefon o doamnă drăguță, cu voce caldă, se prezintă, îmi dă câteva detalii în privința subiectului ce-l vom aborda în discuție și îmi cere acordul de a-l suna pe românașul pentru care aveam să traduc. La rândul meu mă prezint, îi spun cu codul pin, care este numărul meu unic de autentificare ca interpret în UK și purcedem la treabă.
Sună. Răspunde nenea.
– Alo…
– Bună ziua! Numele meu este Arina și sunt interpretul tău pentru astăzi.
– Fă, ce școală ai?
– Poftim?… Scuză-mă, n-am înțeles ce-ai spus.
Asta nu pentru că nu înțelesesem. Preț de câteva secunde am fost interzisă și căutam să câștig timp, să mă regrupez. Nici bonjurică, nici cât ți-e ceasul și mă trezesc la interogatoriu. Așa cum am mai spus în scrierile mele, am tot timpul vorbele la mine, dar mi s-a întâmplat de vreo câteva ori în viață să rămân blocată.
– Ce-ai fă, n-auzi, ești surdă? Ce școală ai?
– Nu cred că face subiectul discuției noastre pregătirea mea profesională, dar dacă ești interesat, poți solicita aceste date companiei pentru care lucrez, deși nu cred că ți le vor oferi pentru că sunt confidențiale.
– Mă-njuri? Băga-te-aș …
Între timp, asistenta socială, care auzea mugelile personajului masculin, pe un ton foarte ridicat, încerca să înțeleagă ce se întâmplă. I-am explicat în câteva cuvinte, nu foarte multe, pentru că dânsul continua să vorbească peste noi.
S-a străduit biata femeie să-l pondereze, dar n-a fost chip. Traduceam vorbele ei, căutând să-mi păstrez vocea calmă și zâmbăreață. Propriul sistem de autoapărare funcționează destul de bine, așa că brusc, în minte, mi-a venit imaginea Laurei Bretan la „American`s Got Talent”. O floricică tremurătoare atinsă de aripa perfecțiunii. Este atât de mult divin în vocea care țâșnește din acel trup firav, încât sufletul mi-e inundat de celest, mă simt copleșită de-atâta grandoare și lacrimile mi se revarsă în torent. Și nu e doar vocea, e întreaga ființă. Atât de plăpândă, atât de simplă, atât de modestă, dăruind necondiționat prin darul divin cu care a fost înzestrată, ocean de apă vie pentru suflet și minte. Și Laura e româncă. Mă scufund în memorie ca să-mi mențin zenul, dar zborul prin curcubeul de sentimente produs de amintirea vocii Laurei mi-e deturnat brusc, pentru că musiu era pus pe scandal. Ca orice netot, care are o nemulțumire, căuta să-și exprime frustrarea revărsându-și prostia și nesimțirea grosolană asupra altora. Trebuie să admit că am avut nevoie de multă stăpânire de sine și răbdare.
Ca idee, personajul extrem de agresiv în limbaj, solicitase acest apel din partea asistentului social, atât convorbirea telefonică, cât și costurile pentru serviciul de interpretare fiind plătite de serviciile sociale, doar ca să porcăiască pe cineva. Asta în condițiile în care beșnița asta ordinară locuia în casă oferită de primărie și trăia din bani oferiți de stat ca ajutor.
Convorbirea a devenit foarte abruptă și s-a încheiat brusc.
– Fă ești o proastă și nici nu știi să vorbești engleză. Numai câcat traduci. Eu știu tot, că eu înțeleg toată engleza, da nu pot vorbi. Numai prostii ai vorbit cu aialaltă. V-ați înțeles între voi. Două curve: curvă tu, curvă și englezoanca. Vacile dracului!
Și-a urmat o pleiadă de înjurături pe care n-are rost să le reproduc. Pot spune doar că ne-o umplut frigiderele noastre și pe-ale nemurilor. Și, clanc! Ne-a închis telefonul în nas.
După ce-am fumăgărit și-am dat mărunțel din buze, m-am tot gândit eu așa de una singurică: oare dughitul ăsta de două flegme și-un găinaț o fi neam cu mândra căreia-i țâșnea bălegarul printre degetele de la picioare, despre care scriam mai acu vreo doi ani?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *