Țușca

Mama era o persoană deschisă, sociabilă și grozav de empatică, dar cu toate astea, greu, greu tare ajungea cineva să-i câștige încrederea. Poate ăsta ar fi unul dintre motivele pentru care a avut o singură prietenă de suflet toată viața. Hermina, căci despre ea este vorba, exista acolo, alături de mama, când eu mi-am făcut apariția cu surle și trâmbițe pe lumea asta. Hermina era bucuria extra-dulciurilor de fiecare săptămână, a excursiilor și drumețiilor împreună, a bijuteriilor delicate de mai târziu, a costumațiilor dichisite și elegante, era vocea caldă și zâmbetul ușor al dimineților în care mama era plecată la vreun examen de grad. Am deschis ochii cu Hermina la noi acasă și-a fost acolo, până când a plecat de tot.
Albastrul de cer senin al ochilor străjuiți de gene lungi, ca niște aripi de fluture, părea că se reflectă în unduirile părului de-un negru lucios. Era frumoasă Hermina, dar, deși chipul ei mi-e bine întipărit în minte, vocea și felul de-a vorbi mi-s mult mai vii în amintire. N-avea accent, de nici un fel. Vorbea limba română la nivel academic și în zecile de ani în care ne-a fost aproape, nu-mi amintesc ca măcar vreodată să fi ridicat tonul, deși soarta n-a fost blândă cu ea, ba, dimpotrivă, a cutremurat-o necontenit cu tragedii greu de îndurat. Sora mai mică a Herminei s-a stins, la numai 26 de ani, devorată de cancer, iar în urma ei au rămas două copile micuțe, cu-un tată bețiv, căruia nu-i prea păsa de ele, dar nici nu le-ar fi lăsat, c-ar fi pierdut alocațiile, bani care-i mai asigurau ceva chercheleală. Nici atunci n-am auzit-o pe Hermina să-și ridice vocea, să suduie, să blesteme sau să-și vorbească de rău cumnatul. Venea la mama, plângea încet, aproape în șoaptă, povestind printre lacrimi drama prin care trecea.
Hermina în mintea mea este asociată cu armonie, răbdare și calm, infinit de mult calm.
@@@
Ziua de naștere a Herminei.
Deși mama a cam oscilat să mă ia la petrecerea simandicoasă, la insistențele Herminei, mi-am căpătat locul pe lista de invitați. Să fi fost de toți vreo zece. Cap de afiș, doctorița Preda, șefa Herminei. Doamna, o persoană elegantă, foarte prețioasă și pretențioasă, cumva aș spune eu acum, de modă veche, deloc compatibilă cu firea mea rebelă și lipsa de inhibiții.
Mama mă instruise de-acasă:
– Doamna doctor Preda e mai severă și mai rigidă, așa că vezi, numa vezi cum te porți. Să nu calci în străchini și să nu te pună păcatul să tolocăni, așa cum ți-e obiceiul, că de mă faci de minune și nu mai pot da ochii cu femeia prin spital, ti-ai mâncat lefteria cu mine. Clar?
– D-apoi?!… răspund serioasă și-ndrept ochii spre tata.
Dragul de el întorsese capul pe jumate și-mi făcea cu ochiul. Urmărindu-mi privirea, mama l-a surprins:
– Ei, da bravos! De n-o-ț dormi amândoi pe preș în fața ușii, dacă mă faci de panaramă, lasă…
N-avea rost să-ntindă pelteaua prea mult pentru că știa c-am înțeles. Nici nu-mi trecea prin cap să stric bucuria de-a fi la Hermina, iar mama știa asta. Aranjată, ca o păpușică scoasă din cutie, m-am văzut cu saci-n căruță, drept în mijlocul invitaților. Pe cei mai mulți dintre ei îi cunoșteam, asistente și medici care lucrau împreună cu mama și Hermina, și asta m-a făcut să mă simt în largul meu, până când și-a făcut apariția doamna doctor Preda. Era într-adevăr o doamnă distinsă, trecută de 60 de ani, cu față severă, zâmbet cam forțat în colțul gurii, ochi de culoarea chihlimbarului, foarte tăioși, voce guturală și oarecum răstită.
– E fata ta Lica dragă? și-ntinde mâna osoasă spre capul meu.
– Da, zice mama, copila mea, Arina.
Eu, educată, instruită și-ascultătoare, stau încrezătoare în fața doamnei doctor, gândindu-mă c-o să mă mângâie pe creștet, așa ca pe un cățeluș docil și-apoi gata, am scăpat de interacțiunea cu ea.
Greșit!
Degetele osoase mi-au înșfăcat direct fălcuța și-au prins a o zgâlțâi cu sârg dreapta-stânga.
– Ce faci măi țușca? zice ea cu degetele încă înfipte în fălcuță, săltându-mi capul în sus și privindu-mă-n ochi.
Fracțiune de secundă, mama s-a poziționat în spatele doamnei, și-a prins buza de jos între dinți și-a ridicat palma la nivelul capului s-o văd. Am priceput, fără urmă de-ndoială, că dacă nu dau răspunsul corect sau o iau pe arătură, clar, mă altoiește. Așa cum am spus, majoritatea invitaților mă cunoșteau ca fiind guralivă și intuiau că tratamentul la care eram supusă nu-mi era tocmai pe plac și așteptau, înăbușindu-și râsul, replica mea. Tata o zbugise în bucătărie cu Hermina și-i auzeam râzând în hohote. Ce potop de cuvinte aveam în gură, ce amalgam de răspunsuri pe măsură dădeau să mi se reverse, dar:
– Mulțumesc, foarte bine, stimată doamnă doctor! Dumneavoastră?
Instantaneu am auzit răsuflarea ușurată a mamei și-un murmur de dezaprobare din partea celorlalți. Se vede treaba că se așteptaseră la altceva din partea mea.
Toate bune și frumoase la masă, bucate alese și veselie, iar după primul păhărel de vin limbile au început să se mai dezlege și atmosfera s-a încălzit. Chiar și doamna cea rigidă glumea și râdea. Modul hâtru al tatei de-a povesti câte-n lună și-n stele o amuza teribil.
– Vai, Ioachim, ești de minune! Mai povestește ceva, te rog!
Hermina stătea în capul mesei, la dreapta ei era măndica, iar în stânga doamna doctor, lucru destul de incomod, pentru că fiind fața-n față, dânsa-mi vedea orice mișcare. Tata prinsese șpilul și-o ținea de vorbă, mai de distracție, mai ca să-mi dea mie momente de respiro, determinând-o să-l privească și să-și focuseze atenția înspre el. Numai că, ce să vezi, doamna cred că avea al treilea ochi, cu care mă urmărea intens.
– Țușca să nu pui prea multă sare, m-a atenționat când m-am întins spre olivieră.
– Țușca vezi că-ți cade furculița!
– Țușca nu mai bea atât de mult suc, că-ți strici pofta de mancare!
Țușca-n sus, țușca-n jos, de-ajunsese să mi se zbârlească părul pe mine. Mama m-a tot luat prin bucătărie să-mi reamintească:
– Ține-ți limba după dinți, ne-am înțeles?
– Da chiar nu poate să-mi spună pe nume? Ce tot atât țușca? Ce-s rață? Numai bunica strigă așa la rațe.
Veni și vremea cafelei. Avea Hermina un set de ceșcute, de care eram de-a dreptul îndrăgostită. Cănuțele erau ca niște castronele micuțe, cu doi toporași delicați pictați pe-o laterală și toartă împletită, subțirică ca un firișor de lână. De fiecare dată când rămâneam peste noapte la ea, dimineața, își făcea o cafea, iar mie-mi făcea o ceșcuță de cacao și ne delectam minute în șir vorbind. Știa că-mi sunt dragi ceșcuțele acelea și-a vrut de multe ori să mi le dăruiască, dar n-am vrut să le iau. Erau bine acolo, acasă la Hermina, făceau parte din povestea noastră, erau ceva doar al meu și-al ei.
Așa cum era ritualul nostru, Hermina a adus la masă cele două ceșcuțe pentru noi două: ea cafea, eu cacao. Din nefericire, ceașca doamnei Preda s-a răsturnat și, din politețe, Hermina i-a oferit ceșcuța ei. O umbră de amărăciune m-a străbătut. Erau ceșcuțele noastre, pe care n-aș fi vrut să le împărțim cu nimeni, cu atât mai puțin cu doamna asta, care ținea neapărat să mă enerveze. Hermina mi-a văzut norul din privire. M-a prins de mână pe sub masă și mi-a șoptit ușor la ureche:
– Nu te supăra! E doar de politețe. Oricum sunt numai ale noastre în diminețile când ești la mine.
Doamna Preda avea un mod pretențios de a-și bea cafeaua. A ridicat ceșcuța de toartă cu trei degete, iar degetul mic îl ținea în sus, cu un aer oarecum grațios. Eu benoclam ochii și căscam gura la ea, așa încât dânsa a ținut să-mi explice:
– Așa procedează doamnele distinse. Aceasta este eticheta. Vezi, țușca, ăsta este modul elegant de a te delecta cu o ceașcă de cafea.
Și mi-a făcut demonstrația de la cap la coadă, cu lux de explicații și amănunte. Aveam un zâmbet înghețat pe față, încuviințam fiecare mișcare a doamnei, dar mie-mi bubuia in minte ȚUȘCA. Un drăcușor mic, c-o suliță mare mă tot împungea de câte ori dânsa mi se adresa cu țușca. Ba, mai mult, naș-miu, care se prăpădea de râs, văzând cât de cătrănită-s pe acest apelativ, mă striga din celălalt capăt al mesei:
– Țușca, hai la nanu să-ți spună ceva!
Ajunsă la el, răbufneam:
– Dacă-mi mai zici vreodată așa, nu te mai iubesc toată viața mea. Ce-are cucoana asta? I-am zis pân-acu de vreo zece ori că mă cheamă Arina. Chiar nu poate să-mi spună pe nume, de mă tot țușcuiește atât? Of, că-s plină de năduf!
Doamna Preda a mers la toaletă. În momentul în care a ieșit, privirile s-au întors spre mine, dar mama a fost vigilentă:
– Să nu-ndrăznești, că te cârpesc!
Eu, tăcută și foarte serioasă, am ridicat ceșcuța de cacao și-am sorbit din ea, respectând întocmai ritualul ce-mi fusese explicat în detaliu de către doamna doctor. Totul în amănunt, cu o singură excepție. În loc să ridic degetul mic de la mâna dreaptă cu care ținem ceșcuța, am săltat mânuța stângă și-am ridicat grațios degețelul mic.
– Ce faci, zice nașu, ridică degetul mic de la mâna în care ai ceșcuța.
– Nu, nu, așa-s eu mai deosebită, și-am săltat mai sus degețelul mic de la mâna stângă, în timp ce sorbeam din ceșcuță.
Preț de-o secundă a fost liniște, iar apoi s-a pornit potopul hohotele.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *