Vreau o țară ca afară!

Când am ales să plec, mi-a fost greu, teribil de greu. Mi-am lăsat acasă tot ce-aveam mai drag și, asemeni multor români, m-am dus pribeagă în loc necunoscut.
Am fost și sunt încă asemeni unei floricele scormonite din pământul grădinuței și-ndesate într-un borcan cu apă, în fereastră. E cald, e soare, n-o scutură vântul și n-o îneacă ploile, dar nici vlaga nu și-o mai trage vârtos din țărna dătătoare de viață.
Vreau o țară ca afară!
E un cântec. E un slogan, zic unii, perimat. E o dorință nebună de normalitate: de ce la ei se poate și la noi nu? Mi-am tot pus întrebarea asta. De ce? Pentru că n-avem reguli sau, mai bine spus, regulile chiar dacă există se aplică doar pentru prostime, adicătălea pentru noi, fraierii de rând, plătitorii de taxe și impozite.
După Decembrie 1989 toată suflarea striga-ntr-un glas: Nu ne vindem țara! N-am vândut-o! Am dat-o de pomană, fără bogdaproste, fără colac și lumânare. Cui? Tot la de-alde-ai noștri: bișnițari fără Dumnezeu, capabili de orice mârșăvie, care-au frânt-o-n dumicați, au scos-o la tarabă și-au dat-o spre-nfulecare neamurilor hulpave și familioanelor acolite.
Și-n loc să-i aducem la judecată dreaptă, să ne revendicăm fiecare bucățică de obcină, fiecare vadră de Dunăre, Mureș sau Bistriță, ne crămăluim și ne tot plângem morții.
Și morții se tot adună. Umbre triste și nedreptățite se strâng împrejurul unei lumânări aprinse de vreun creștin și-și picură lacrima nevăzută în sufletele frânte de durere ale celor rămași. Nu mai au glas să-și urle nevinovăția, iar tăcerea celor ce le-ar putea face dreptate le spulberă și le împrăștie prin cimitire, în covor de morminte peste care s-a așterne, după o vreme, uitarea.
Vreau o țară ca afară!
De ce? Pentru că aici legea-i una pentru toți, fie că ești rege, fie că ești muncitor necalificat.
De la mic la mare, sărac sau bogat, englezii respectă legea pentru că știu că încălcarea ei atrage după sine pedeapsa.
Pentru a câta oară plânge mut o țară?
Pentru a câta oară va fi sacrificat vreun amărât scos vinovat și pus să plătească pentru nemernicia pehlivanilor îmbuibați?
Pentru a câta oară mortu-i vinovat?
Și legea cică ar exista în România, dar stă pitită după ușă și-așteaptă.
Dac-apare vreun barosan, închide ochii și se-ntoarce cu spatele, gata să se justifice: n-am văzut nimic. Dac-apare taica nimeni, fără conturi grase și neamuri sus-puse, coana lege se repede sprintenă, tăbărăște pe creștin, îl leagă fedeleș, îl zvârle în glod și-i îndeasă pe cap cununa de spini a vinovăției.
Și-n tot acest timp morții se-adună.
Umbre triste ce-și plâng tăcut nefericita soartă și-și cată-ntru Dumnezeu Cel Milostiv dreptatea.
Că pe pământ, în România, nu mai au nici o speranță…
La Universitate, strânși unii-ntr-alții purtând în mâinile de fum gloanțele ce le-au sfârtecat trupurile și le-au sfârșit zilele, morții din Decembrie 1989 așteaptă să li se facă dreptate.
Prin colțuri de parc, stinghere, sufletele ciomăgite în mineriade întind mâinile timid cerând dreptate.
Pe scările Maternității Giulești, spectrele argintii ale îngerașilor arși de vii lăcrimează implorând dreptate.
Conturul fumuriu al Colectivului e un cumul de năluci carbonizate ce-ntind necontenit cioturi de degete acuzatoare spre vinovați, arzând pentru dreptate.
La Piatra Neamț, pe scările Spitalului Județean, încă speriate, sufletele celor ce veniseră să caute sănătate și zile, aruncă priviri îngrozite spre propriile trupuri arse, chircite în sacii negri, ce li-s înghesuite într-un container și strigă-ntr-un glas către cei ce-aprind lumânări: DREPTATE.
Dreptate!
Când?
Nu se știe.
Până atunci un spurcăt, care duce-n cârcă fără nici o remușcare sute de morminte, rânjește cu nerușinare, un strâmb la suflet și la mine se-mbuibă fără regretul de-a fi pus sub brazdă vieți nevinovate, iar niște neterminați, care dau bine în poze retușate și pe afișe electorale, se-mbuibă cu ciozvârle din România, călcând în picioare trupurile încă fumegând ale arșilor din Spitalul Județean Piatra Neamț.
Ambasadorul SUA la Bucureşti, Adrian Zuckerman, a solicitat arborarea drapelului SUA în bernă, în semn de doliu pentru victime.
Americanul da, bravii noștri aleși ba…
Și morții se tot adună în jurul lumânărilor aprinse împreunându-și mâinile a implorare.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *