Ciuli Norocilă

Cum-necum, în joaca-i de copil, Ciuli s-a rătăcit. Ochișorii micuți căutau în stânga și-n dreapta, lacrimi mari și rotunde se rostogoleau strângându-se în bărbița tremurătoare.
– Mami! Ehei! Mămica, mămica unde ești? Mămica… Mămica sunt eu, Ciuli! Mămica…
Juma de zi a tot strigat și-a tot plâns până vocea i-a devenit din ce în ce mai stinsă, iar izvorul lacrimilor a secat. S-a chircit lângă o tufă de mure, păzit de arșița soarelui. Gura i se uscase.
– Mama! Mămica, mi-e foame! Mama! se tânguia micuțul cu voce din ce în ce mai deznădăjduită.
Nimeni, nimeni în jur să-l ajute. Unde dispăruseră toți deodată? Mai adineori erau aici și cât alergase el după un fluturaș portocaliu, cu care a vrut să se împrietenească, au dispărut. Unde să-i caute? Ce se face el singur, singurel când soarele va pleca la culcare? Noapte, frig, întuneric…
– Mama!!! Ehei, mămica, unde ești!
Cine știe de când stătea strâns grămadă sub tufă, suspinând și crezându-se pierdut.
– Ce faci aici măi pufoșenie?
A simțit o mângâiere călduță pe creștet. Nu era a mamei. A clipocit ușor din pleoape. O arătare subțire, cu mireasmă ciudată l-a luat în brațe.
– Te-ai pierdut măi micuțule? Of, cum tremuri, nu-ți fie frică, nu-ți fac nici un rău!
Cât de bine era acolo în brațe. A privit chipul care-i vorbea cu atâta blândețe și, ca să-și arate recunoștința, a lungit un lins apăsat peste ochii ce-l priveau cu drag.
– Ușor, ușor piticule, nu mă limbuți-n ochi, că nu-mi place.
Acela a fost începutul.
Acasă, noua casă era grozavă. Atât de multe lucruri frumoase și total necunoscute. Atât de multe minunății, ce trebuiau cercetate îndeaproape. Dar, dintre toate, una era cea mai interesantă. O trebușoară lunguiață, cu-n cauciuc în vârf, din care curgea lapte. Nu, nu era țâța mamei, era altceva, ceva din care noua lui mămică îi dădea papa bun. Timpul trecea și Ciuli s-a înălțat și-a prins a zburda din ce în ce mai mult în noua lui familie. Necazul a fost că locul era prea strâmt pentru nevoia de mișcare a ieduțului și-atunci, mami și tati, cu inima strânsă, s-au hotărât să-i ofere lui Ciuli o nouă căsuță. Despărțirea a fost grea și-nlăcrimată, dar gândul că ieduțului avea să-i fie mai bine și tot imașul avea să stea la picioarele lui, au avut întâietate, iar mami și tati aveau să vie să-l vadă cât de des or putea.
Tristețea de la-nceput a fost curând estompată de nevinovăția jocului copilăresc. Imașul verde, mulțimea de ieduți veseli, cu care se putea juca, zburdălnicia vârstei și gustul libertății îi ocupau lui Ciuli zilele frumoase și însorite. Doar seara, când se punea la culcuș jinduia după mângâierea caldă și blândă a mamei ce-l crescuse. Dar oboseala de peste zi îi închidea ochișorii, cufundându-l în lumea viselor colorate.
Vestea s-a prăvălit ca un tunet peste mami și tati. Ce-l ce-i oferise găzduire și trai liniștit lui Ciuli, se hotărâse deodată că nu-l mai vroia pe ieduț prin preajmă și, drept urmare, i-a anunțat familia să vină să-l ia acasă, că de nu, zilele-i era numărate. Greu, aproape imposibil. A-l ține pe Ciuli între patru pereți, era ca și cum a-i ține un șoim într-o colivie, în care nu-și poate întinde aripile. S-au frământat bieții oameni cum și în ce fel să facă, să-i salveze viața ieduțului, fără a-i îngrădi libertatea.
Era știut că undeva, în celălalt capăt de lume, trăia un om care avea cheile de la porțile Paradisului animăluțelor. Cum să facă, cum să-i spună, ce să facă, pentru ca porțile să se deschidă și pentru Ciuli? Or avea oare șanse de reușită? Să fie Ciuli norocos oare?
Cu ochi îndurerați și voci triste, dar pline de speranță, mami și tati l-au căutat pe om. Nu cheia, ci povestea, dragostea, sinceritatea și omenia lor au descuiat porțile.
Ciuli e fericit! Poate zburda în voie, iar mami și tati îl pot vedea oricând. Nici o umbră de satâr nu mai bântuie prin povestea lui.
E Paradisul, e bucurie de-a trăi!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *